Cap. 3 Dimineața

 

Rinocerbu'

Rinocerbu’

Blondul deschise un ochi, apoi pe celălalt. În patul din capătul opus al camerei, Piticu’ sforăia încetişor. Se ridică încet, se îmbrăcă şi coborî în sala mare.

- Good morning, sunshine, auzi el vocea bărbatului slăbuţ ce-l lămurise cu privire la pâine cu o seară înainte. Ţi-e foame?

- Cam da, şefule. Mersi.

- Nu-s şef, Blondule. Eu sunt Ovidiu, încântat să te cunosc. Ceai sau cafea?

- Cafea, mulţumesc.

- Vineeeeeee, spuse celălalt şi Blondul se trezi în faţă cu o cană care mirosea îmbietor. Vine şi potolu’ imediat, ai un pic răbdare.

Cafeaua era fierbinte, dulce şi tare, delicioasă. Bău o gură, conştient de efectul ce-l avea asupra lui, de a-i băga simţurile în priză. În faţă îi apăru o farfurie mare plină cu un amestec ciudat, dar bine mirositor, în care identifică cartofi, ouă, şuncă, brânză şi ceva cârnaţi.

- Ce-i asta? întrebă el.

            - Combinaţia preferată a Dihorilor. Reţeta a adus-o Gogel, nu’ş  în ce emisiune a văzut-o pe YouTube, da’ e ucigătoare dimineaţa. Te ţine cu stomacul plin până seara, mai ales când eşti după ceva mistreţ.

            - Şi ce-i în ea?

            - 4 ouă, un cartof mare tăiat cuburi, brânză rasă, şuncă şi cârnat de mistreţ. Vara punem şi roşii tăiate mărunt, da’ acu’ nexam, că-i iarnă. Balotează acolo, că se răceşte şi e păcat.  

            Înfipse furculiţa în mormanul din faţa lui şi luă prima înghiţitură. În câteva minute farfuria era goală.

            - Cuiva i-a fost foame! rânji Ovidiu. Băieţii sunt afară, la maşini, dacă vrei să-i saluţi. Dă farfuria la mine, azi eu sunt la bucătărie. Mai vrei cafea?

            - Mh, mormăi el afirmativ, aşa că i se umplu cana şi ieşi afară.

            Auzind voci din spatele cabanei, se îndreptă într-acolo, pentru a-i găsi pe ceilalţi cinci bărbaţi în jurul capotei ridicate a unui Land Rover Defender.

            - Eu ţi-am zis c-o să-ţi îngheţe uleiul, Sandule, da’ tu nu şi nu. Ce naiba, parcă ai maşina de ieri! spuse Bogdan.

            - Gata mă, liniştiţi-vă. Bogdane, dă-mi vechitura suedeză, davai, davai, idi siuda! spuse un tip chel, care îşi puse fesul la loc după ce se scărpină în cap. Sorine, dă-mi bricheta ta. E benzină în draga de Ingrid?

            - Cine-i Ingrid? se trezi întrebând Blondul.

            - Soba aia de la Bogdan din mână, răspunse chelul. E fabricată în Suedia, în 1963, aşa că am botezat-o Ingrid Bergman, care-a fost o bunăciune, la vremea ei. La fel şi asta, care încă e o bunăciune.

            Blondul aruncă o privire şi recunoscu o sobă Svea 123, despre care instructorii săi germani îi povestiseră multe. Era una dintre cele mai bune sobe de camping, capabilă să funcţioneze la temperaturi de -45 de grade Celsius, fapt ce-o făcuse timp de 40 de ani preferata alpiniştilor hardcore. Chelul moşmondi un pic pe lângă sobă, o aprinse şi o poziţionă sub baia de ulei a Land Roverului.

            - Aici stă, cu Sandu lângă ea. Deci, Ovidiu e la bucătărie, Piticu’ doarme, că nu i-am văzut mecla până acum, Sandu are grijă de Ingrid, cine cum pleacă? întrebă chelul.

            - A ta merge? întrebă Sorin, bondocul.

            - Tractoraşu’ meu? Cum să nu meargă? Tu ce crezi bă, că am Mitsubishi cu numere de Bulgaria? Şi Mitsubishi d’ăla…

            Tot grupul izbucni în râs, mai puţin Blondul, care nu înţelegea poanta.

            - Bun, se auzi vocea lui Bogdan, eu cu Sorin mergem cu Mitsu în sat, să luăm pachetele, Gogele, tu cu Cosmin şi cu Blondu’ luaţi Rinocerbu’ şi vă duceţi la peşteră, după echipament?

            - Gata şefu’, zise Bărbosu’.

            Bogdan şi Sorin se urcară într-un Mitsubishi Pajero alb, cu numere de Bulgaria, ce demară şi dispăru ocolind cabana într-un nor de zăpadă. Bărbosu’ şi chelul traseră la o parte o plasă de camuflaj, descoperind o Toyota Hilux dublă cabină, a cărei vopsea albă lăsa să se vadă un strat verde metalizat dedesubt.

            - Nu ştiu cine ţi-a vopsit-o, da’ sper că n-a cerut prea mulţi bani. Asta-i treabă de mântuială, spuse Blondul.

            - Eu am vopsit-o, spuse Bărbosu’. E vopsea pe bază de celuloză, face ca o coajă deasupra. E doar de camuflaj, la primăvară o dau jos cu apa caldă sub presiune. Blondule, fă cunoştinţă cu Rinocerbu’. Sau Rabla, cum i-au zis ăia din Servicii. Singura maşină cu numere româneşti care-a speriat Kurdistanu’.

            Blondul dădu un ocol maşinii. Arăta ca orice Toyota Hilux veche, dar ştia că la Bărbos nimic ce părea normal nu era. „Ce nu ştii, nu te îngrijorează” era una dintre expresiile sale favorite.

            - Ce-ai schimbat la ea? Întrebă el.

            - Suspensia e ARB heavy duty, diferenţialu’ pe spate e Detroit TrueTrac, pe faţă e un ARB AirLocker, sistem cu două baterii, compresor electric, troliu, barele sunt făcute de Cosmin şi de Bogdan. Cauciucurile sunt Goodrich All Terrain şi rezervoru’ e îmbrăcat în cauciuc auto-etanşant, cu sistem anti explozie. 

            - Cât?

            - Maşina a costat 7000 de epuroi, am mai băgat în ea 6000. Da’ merită, pe cuvânt.

            13.000 de euro o maşină. Dar ştia că maniacii nu băgau bani aiurea. Maşina din faţa lui era capabilă să ajungă oriunde, la orice oră din zi sau noapte, fapt demonstrat de cei 6000 km făcuţi în timpul „excursiei” din Irak.

            - Auzi bre, întrebă Blondul, care-i faza cu Mitsubishi?

            - Tu nu știi miștourile spaniole? veni răspunsul cheliosului.

            - Nu în cazu ăsta, replică.

            - În țările de limbă spaniolă, spuse chelul pe un ton academic, modelu’ ală de Mitsu se numește Montero, pentru că Pajero are o conotație peiorativă!

            - Adică?

            - Adică, spuse chelul făcând un semn obscen cu mâna.

            - Mda, mi-am luat-o…

            - Nu, chestia asta e adevărată, ia și citește orice dicționar de argou spaniol, spuse Bărbosul punând punctul pe i. Hai să ne mișcăm!

            - Unde mergem?

            - Ce nu știi, nu te ingrijorează, replică Cosmin.

 La o jumătate de oră de drum, Toyota opri în dreptul unei intersecții. Bărbosul coborî, se uită în toate părțile, apoi făcu dreapta pe un drum forestier ce purta urme de cauciucuri late. Mai merseră câteva minute și apoi opriră sub un afloriment stâncos. Cei trei coborâră și se asigurară că mașina era invizibilă din aer. Bărbosul îl trase pe Blond spre gura unei peșteri, scoase o legătură de chei și deschise poarta metalică a acesteia.

- Ce-i aici? Întrebă Blondul uimit.

- Depozitu’ nostru de diverse, răspunse cheliosul. Și dovada că banu’ e ochiu’ dracului.

- Adică?

- Adică tot ce vezi aici e cumpărat fără factură de la niște băieți dibaci, cu acces la depozitele armatei ucrainene. Ce-ți dorește pipoțica? Un Șmel termobaric? Un Vintorez mut? Ceva mine MON-50? Cere și ți se va da, după cum scrie în Biblie, spuse chelul, scoțând diverse lucruri de prin lăzile aliniate pe lângă pereți.

- Dacă ar afla extrem de prea fericitu’ Dănuț ce se poate face cu bani puțini, dați cui treb’e, în două luni Mallu’ Mântuirii Neamului ar fi ridicat, parol! spuse Bărbosu rânjind.

Lucrând rapid și metodic, cei trei încărcară bena Toyotei cu câteva lăzi, inscripționate în chilirică.

- Și acum? Întrebă Blondul.

- Acum vom face ceea ce în limbaj de specialitate se cheamă ”prepoziționarea tehnicii și a mijloacelor de luptă”, spuse chelul. Adică vom propti jucărelele astea în diverse găuri, pe unde zicem noi că vom avea de furcă. Așa evităm să le cărăm când ne-o arde buza și vom avea de făcut alte treb’șoare.

- Cum ar fi?

- Cum ar fi cotonogit ucrainieni, raspunse Bărbosul cu zâmbetul pe buze.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>