Cap. 2: Dihorii

 

Lângă Brodina, jud. Suceava

Blondul se întrebă în sinea lui „ce mama dracu’ caut eu în haznaua asta?”. Ridică un pic gluga costumului de camuflaj şi privi în jurul său. Zăpadă şi molizi. O linişte mormântală, întreruptă numai de icniturile înăbuşite ale sergentului din spatele său. Se întoarse şi se uită cu ciudă la omul ce-şi croia cu greu drum prin zăpada pana la brâu. „Doamne, munţii ăştia sunt mai înspăimântători decât ăia din Virginia de Vest”, gândi el, aducându-şi aminte de şcoala de Rangeri.

Deodată se opri. Un fior rece îi străbătu şira spinării. Nu ştia de ce, dar avea impresia că e privit. Mai verifică odată GPS-ul şi şopti uşor în microfon:

–          „Şoimul” cheamă „Dihorii”, „Şoimul” cheamă „Dihorii”, terminat!

–          Blondule, arăţi ca olteanu’ când a văzut girafa, veni răspunsul. „Dihorul”, terminat!

„Of, fir-aş al dracu’! Din nou?!?” gândi el…

… Totul începuse cu 48 de ore în urmă, când se trezise chemat în biroul comandantului. Avusese un sentiment neplăcut, ştiind că se pregăteau de plecat spre Suceava.

– Locotenent Chivu, spusese comandantul, te vei pregăti de plecare într-o misiune de maximă importanţă, strict secretă. Vei avea un radist-operator cu tine şi veţi activa în condiţii de izolare. Durata misiunii este necunoscută. Ai 24 de ore să te pregăteşti. Asta e tot ce-ţi pot spune.

„Condiţii de izolare” însemna că putea să ocolească un pic regulamentul privind ţinuta şi echipamentul. Era ianuarie, temperaturile noaptea ajungeau la -20 de grade, aşa că mai bine să încaseze câteva zile de arest, dar să aibă toate degetele la purtător. Furierul companiei îi spuse că a doua zi dimineaţă tot echipamentul necesar va fi gata. „Până mâine dimineaţă voi fi EU gata, puştiule”, gândi Blondul.

Ajuns în camera sa, Blondul începu să caute prin diverse cutii. Mai întâi apăru un rucsac imens. Apoi diverse obiecte de îmbrăcăminte. La sfârşit, un sac de dormit, o saltea izotermă şi câteva cutii de carton. Se uită la lucrurile de pe pat şi rânji. „Aşa mai vii de-acasă, moşule”, gândi el. Rucsacul era englezesc, primit cadou de la un sergent din Royal Marines, la fel ca şi cele trei seturi de lenjerie de corp norvegiană. Şosetele de lână şi salteaua izotermă erau finlandeze, ca şi masca de schi pe care o folosea ca fes. Bocancii îi avea de la un schimb de experienţă cu Gebirgsjaegerii germani, o pereche de Lowa Combat Goretex. Uniforma era tot englezească, modelul de camuflaj fiind identic cu cel român. Costumul de camuflaj arctic era rusesc. Sacul de dormit era un Carinthia austriac, capabil să-l ferească de hipotermie la -40 de grade Celsius. Primusul militar suedez fu aşezat lângă „uscăciunile” norvegiene. Cort? La ce naiba să ia cortul? Luă doar bivibag-ul din Goretex şi poncho-ul prelată. Camelback-ul cu apă, burduful de 4 litri şi pastilele de purificare. Mâncarea consta în raţiile pe care şi le pregătise singur, MRE-uri americane şi diverse conserve franceze şi germane. Îi plăceau MRE-urile, fiind mult mai uşor de cărat decât conservele normale. Mai puţin gunoi şi, în plus, aveau încălzitoarele alea deştepte. Lopăţica pliantă, trusa de supravieţuire, briceagul elveţian, toporaşul şi baioneta. Fiecare îşi găsi loc în rucsac şi buzunare. Mulţumit de rezultatul eforturilor sale, coborî la masă, apoi făcu un duş şi se băgă la somn.

La 6 dimineaţa era în picioare. La 8 fu chemat la comandant, în biroul căruia găsi un sergent nu prea înalt, dar voinic. O figură taciturnă, cu nişte ochi iscoditori. Nimic deosebit, până văzu pe buzunarul stâng al bluzonului de luptă al acestuia Edelweiss-ul vânătorilor de munte germani. Aruncă o privire la picioare şi concluzionă că floarea aia de colţ nu ajunsese aiurea pe bluza piticului. Purtau acelaşi model de bocanci.

–          Garmisch? întrebă el.

–          Mh, veni răspunsul monosilabic.

–          Schumann?

–          Krause.

Krause era cel mai dur instructor al Gebirgsjaeger-ilor de la baza de pregătire de la Garmisch, din Bavaria superioară. Avea reputaţia de-a zdrobi oamenii, luându-se la întrecere cu ei. Cel care reuşea să-l depăşească primea un ceas ce valora salariul său pe o lună.

–          Şi cum a fost? întrebă Blondul.

Sergentul ridică mâneca bluzonului. La încheietura sa se afla un Rolex Submariner de 5000 de euro.

În momentul acela uşa biroului se deschise şi comandantul intră, cu un pachet alb în mână.

– Domnilor, acestea sunt ordinele dumneavoastră. Locotenente, vei deschide acest pachet după ce vei coborî din elicopterul ce vă va duce spre punctul de inserţie spre obiectiv. După ce le vei citi, le vei arde. Ai înţeles? Liber!

Furierul îi dusese să ia armele şi muniţia, primiseră fiecare câte o PA de 5,45 şi cele 10 încărcătoare aferente. Mai primiseră câte trei grenade ofensive, 2 fumigene, câte o baterie de rezervă pentru staţii radio şi pachetele cu hrană rece. Mesele calde îi aşteptau în raionul de acţiune, le spusese furierul.

Îmbarcarea şi zborul cu elicopterul fuseseră fără probleme, cel puţin în prima parte. După ce trecuseră de Piatra Neamţ, pilotul „lipise” burta Pumei de pământ şi o ţinu tot aşa până la debarcare.

–          Şefu’ tunde iarba, râsese servantul mitralierei din tribord.

Săriseră din elicopter, se afundaseră în zăpada moale, elicopterul se ridicase şi dispăruse, iar sergentul îşi săltase rucsacul în spate, luând-o spre liziera pădurii. „Bine gândit”, cugetă Blondul, imitându-l pe sergentul din faţa sa. Ajunşi la adăpostul molizilor, făcură o pauza ca să îmbrace costumele albe de camuflaj, iar Blondul desfăcu pachetul primit de la comandant. În el găsi un GPS turistic, o staţie radio mică, o hartă şi o foaie de hârtie dactilografiată. Citi:

Porniţi GPS-ul şi urmaţi indicaţiile acestuia până la punctul de întâlnire cu forţele noastre. Este preferabil să folosiţi harta ca rezervă, fără a lăsa marcaje pe ea. Odată ajunşi la locul de întâlnire, veţi fi contactaţi pe frecvenţa 6. În caz de pericol, distrugeţi harta şi GPS-ul.

 Indicativul dumneavoastră este „Şoimul”, indicativul forţelor prietene „Dihorii”

 Distrugeţi acest mesaj

Scosese bricheta, arsese foaia de hârtie şi mărunţise cenuşa rămasă, lăsând vântul s-o spulbere. Pornise GPS-ul şi, în câteva minute, acesta indicase un azimut de marş şi o distanţă până la punctul de întâlnire de 22 km. Se uitase la sergent. Acesta îi făcuse şmechereşte cu ochiul.

Folosind harta, stabiliseră un traseu care să ocolească drumurile şi satele din zonă. Flancaseră un drum forestier, apoi altul, tăind pădurea de molid, atenţi să nu lase urme prea multe. Ninsoarea liniştită ce se pornise şi vântul care spulbera uşor zăpada îi dădeau speranţe că excursia lor nu va fi remarcată. Asta până acum.

– „Şoimul”, aici „Dihorul” auzi, „ies la întâlnire. Puneţi siguranţele la arme”.

Blondul şi sergentul se conformară, aşa că dintr-un morman de zăpadă de la 20 de metri de ei se ivi o siluetă înfofolită în alb. În mână avea o „pompă” de calibru 12 îndreptată vag în direcţia lor. Blondul fu surprins, în timp ce pe faţa sergentului se lăţi un rânjet până la urechi.

–          Te distrezi, ai, piticule? spuse Bărbosu’.

–          E bine să te ştii printre tătici, şefule, se auzi răspunsul.

–          Nu-s şefu’ tău, io îmi câştig existenţa prin muncă! replică Bărbosu’ rânjind.

–          Şi ce munceşti matale, dacă nu te superi?

–          Cadastru.

–          Şi-aici măsori pădurea, să înţeleg?

Bărbosu’ se uită un pic urât la sergent. Blondul îl privi descumpănit. Unde îi era muţenia? Era clar, cu Bărbosu’ era ca peştele în apă.

– Bine că eşti tu deştept, mă! finaliză Bărbosu’ discuţia. Hai să ne mişcăm!

Schimbul rapid de replici dintre sergent şi Bărbos îl debusolase pe Blond, aşa că se puse în mişcare, încheind formaţia. Pe drum li se alăturară trei forme tăcute, două pe flancuri şi una lângă Bărbos. Ultimul venit căra în mână un Barrett, aducându-i aminte Blondului de Sevastopol. Era clar, să nu fi fost cine erau, i-ar fi aşteptat o moarte urâtă. Nimeni nu se ia la harţă cu un Barrett, dacă are toate ţiglele pe casă.

Merseseră aproape o oră, mărşăluind prin pădurea din ce în ce mai întunecată. Să nu fi fost război, ar fi zis că se află la o partidă de vânătoare cu prietenii, pe la vreo cabană prin munţi. Sau la vreun chef, cu gulaş, fasole la ceaun şi o palincă ţeapănă înainte de masă. Deodată se trezi în faţa unei cabane din lemn, destul de mărişoară, cu ferestre luminate discret. Bărbosu’ intră înăuntru, urmat de ceilalţi, Blondul fiind ultimul. Fu lovit de căldura dinăuntru şi de mirosul îmbietor ce ieşea din bucătăria micuţă. Gulaş?!?

– Duceţi-vă lucrurile la etaj, camera din dreapta e a voastră, spuse Bărbosul. Faceţi-vă comozi, spălaţi-vă şi veniţi la masă. Piticule, după masă vedem ce şi cum cu staţia aia, ok?

– Ok şefule, zise sergentul. Avem tot timpu’, nu-i grabă.

Blondul aruncă o privire de jur împrejur. Văzu un rastel de arme, câteva trofee de vânătoare, un televizor, o masă mare şi două bănci. Bărbaţii care fuseseră cu ei descărcau armele şi le puneau în rastel. Celor patru ce îi aduseseră li se mai adăugară doi, unul ieşind din bucătărie şi celălalt intrând pe uşă în urma lor.

–          Avem apă caldă, cine vrea duş e binevenit!

–          Blondule, mâine aveţi pauză, tu şi Piticu’. Ordin să dormiţi toată ziua, noi vom face la fel.

Blondul dădu din cap, săltându-şi rucsacul pe umeri, şi o luă pe urmele Piticului pe scări. Camera era o mansardă micuţă, cu două paturi improvizate din saltele groase de burete suprapuse. Era loc suficient pentru 4 oameni să doarmă, el şi Piticul având destul spaţiu pentru bagaje. Îşi scoase un prosop, şamponul şi trusa de bărbierit şi se îndreptă spre duş.

–          N-are rost să te bărbiereşti, Blondule, se auzi vocea Bărbosului, care acum avea barbă. E frig al dracu’ afară şi nu suntem la paradă. Piticule, ai auzit?

–          Roger that, jefe!

–         ΄re-ai al dracu’ de măscărici, înjură Bărbosu’ printre dinţi.

De după uşă se ivi rânjetul imens al Piticului.

– Simpatia e reciprocă, şefule, zise el.

Se spălaseră, se schimbaseră, coborâseră la masă. Primiră fiecare câte un castron zdravăn de gulaş, o cană mare de ceai negru bine îndulcit şi câte o bucată de pâine plată, al cărei gust îi aducea aminte de turtele pe care i le cocea bunica lui pe plită în copilărie.

– Ce-i asta? întrebă el.

– Bannock, pâine nedospită, îi răspunse un tip subţirel. Făină, sare, praf de copt în loc de drojdie şi un pic de zahăr. Le amesteci şi le cari cu tine. Când ai chef, pui apa, faci cocă, laşi să crească un pic şi o prăjeşti într-o tigaie sau pe o bucată de lemn la foc. Nu se strică, nu există risipă, nu se învecheşte. În 10 minute ai pâine proaspătă, oriunde ai fi.

„Deşteaptă chestie”, gândi Blondul. Se apucă să mănânce, dându-şi seama cât de foame îi era. Masa caldă îi aştepta în raionul de acţiune, îi sunară în urechi cuvintele furierului. Şi încă ce masă, gândi el.

După masă, Piticu’ se întoarse c-o staţie radio Harris AN/PRC117G. Bucătarul îi arătă o masă într-un colţ al camerei, unde Piticu’ găsi un conector de antenă pe care-l cuplă la mufa potrivită a staţiei. Manevră diversele butoane ale staţiei şi se întoarse spre Bărbos:

–  Frecvenţa?

Bărbosu’ se mişcă uşor, introduse ceva pe tastatura staţiei radio, Piticu’ apăsă două butoane iar din staţie se auzi o voce metalică:

Identificaţi-vă!

– Aici Dihorul, Dihorul cheamă Ciocârlia, recepţie!

Dihorul, aici Ciocârlia, te aud 5 pe 5. Menţineţi legătura radio după schema stabilită. Terminat!

– Ciocârlia, aici Dihorul, vom menţine legătura radio după schema stabilită, terminat!

Bărbosul se întoarse la Pitic:

– Mâine la ora 14, dacă eşti amabil să te trezeşti, avem întâlnire radio. Dacă nu, am manualu’ şi mă descurc singur. Acu’ la somn cu tine!

– Am înţeles, să trăiţi! rânji Piticu’ închizând staţia.

– Ultima duşcă de vodcă, pentru oameni puternici, spuse unul din cei de la masă.

Se aşezară, primiră câte o cană de tablă cu doua degete de vodcă în fiecare, ciocniră şi gustară. Finlandia. Gaşca de civili nu avea gusturi proaste.

– Bun venit în şatra noastră de lăieţi, flăcăi. Presimt c-o să vă placă la noi, spuse tipul solid ce bucătărise. Ceilalţi zâmbiră şi ridicară cănile într-un toast tăcut.

Uşor, camera se golise, singurii care mai rămăseseră fiind Blondul şi Bărbosu’. Blondul stătea la masă, privind în fundul cănii la restul de vodcă ce-l mai avea. Bărbosu’ stinse petromaxul de deasupra mesei, lăsând lumina flăcărilor din sobă să joace pe pereţi. Luă sticla de vodcă şi turnă băutura în cana sa şi în cea a Blondului.

– Ia zi ciutane, ce te deranjează? Întrebă el cu o voce moale.

– Şefule, sincer? Tot, răspunse Blondul. De la faptul că nu ştiu ce dracu’ caut eu aici, la faptu’ că nu ştiu cine eşti matale şi restu’…

– Ce cauţi tu aici, locotenent Chivu, e să asiguri legătura radio a unei grupe de partizani cu eşaloanele superioare. Da, ştiu cine eşti, locotenente, spuse el ca răspuns la privirea întrebătoare a Blondului, ştiu şi despre conflictele tale cu superiorii, ştiu şi că ai rămas printre puţinii care merită să rămână la 528 Cercetare, ştiu c-ai alergat cu limba scoasă după cursuri de pregătire, ştiu ce-ai făcut în Afganistan şi mai ştiu c-ai refuzat să te muţi din unitatea aia care-o ai în suflet. Eu te-am cerut pentru Sevastopol şi tot eu te-am cerut aici. Comentarii?

– Piticul?

– Piticu’ e cel mai bun subofiţer transmisionist din Vânătorii de Munte şi singurul român care l-a învins pe Krause. Îl ştii pe Krause, nu?

Of, Dumnezeule, gândi el. Wolfgang Krause,  de nouă ori la rând campion de alpinism al Bundeswehr-ului, de două ori campion NATO. 44 de ani, tată german, mama norvegiană. Absolvent al academiilor montane ale Indiei şi Chinei. O dată pe Everest, de două ori pe K2. Doar 3 elevi ai săi, într-o carieră de 20 de ani ca instructor, se dovediseră mai buni ca el. Câştigătorii primeau, pe lângă Edelweiss-ul Bundeswehr-ului, premiul personal al Sfinxului, aşa cum era numit Krause, un ceas de lux Rolex, care îl costa pe subofiţerul german salariul său pe o lună. Piticu’ îşi merita Submariner-ul cu vârf şi îndesat.

– Aici ce facem?

– Prin pădurea asta s-a făcut mult timp contrabandă de ţigări şi nu numai. Sunt poteci peste poteci, adăposturi şi peşteri. Vom încerca să controlăm infiltrările ucrainene şi să oprim vreo coloană de aprovizionare rătăcită pe aici. Pe partea cealaltă, în câmpie, aviaţia îşi face numărul. Aici suntem noi, dihorii. Lovim şi dispărem.

– De ce „dihorii”?

– Ştii cum vânează dihorii? întrebă Bărbosu’.

– Nu.

– Intră în vizuina prăzii şi o omoară acolo. Aşa şi noi. Îi omorâm şi îi lăsăm acolo, să-i găsească ceilalţi. Ca la Sevastopol. „Nu vă puneţi cu noi, că vă pupă Dracu’”.

– Şefule, o ultimă întrebare, da’ te rog să nu te superi, spuse încet Blondul. Olga?

– Ce-i cu ea?

– Cine e?

– Pe Olga am cules-o aproape moartă dintr-un bordel turcesc, când ne-am întors din Irak, acu’ trei ani. Se luaseră la împuşcat nişte kurzi, aşa că ne-am băgat nasu’. Am găsit-o bătută crunt, avea 3 coaste rupte şi un plămân perforat, printre multe altele. Aveam doi doctori de ambulanţă cu mine, aşa c-au luat-o la prelucrat. Eu i-am dat sânge, am 0 negativ. Ne-am oprit în Istambul, la consulatul român, şi am cerut acte provizorii pentru ea. Am declarat-o tătăroaică, sechestrată şi obligată să se prostitueze, cu acte luate, ştii povestea. A stat 6 luni în spital până a început să meargă. E din Kîrghîzstan, de-aia are ochii ăia oblici. Frumoasă foc, ai?

– Olga e numele ei real?

– Da’ dracu’ ştie. Singura limbă pe care a înţeles-o atunci a fost rusa, şi Olga a fost primul nume care mi-a venit în minte. Olga i-a rămas numele, zâmbi Bărbosu’.

– Şi voi?

– Cine suntem noi, sau cum?

– Mh, zise Blondul adoptând răspunsul afirmativ al Piticului.

– Noi suntem o gaşcă de băieţi veseli. Ne-am întâlnit pe diverse coclauri, am făcut prostii împreună. Oficial, suntem vânători cu acte în regulă. Cabana asta a fost un pichet silvic, pe care Bogdan, ăla solid ce-a făcut gulaşu’, a cumpărat-o şi a extins-o. E baza noastră din zona asta. Mai avem şi altele, prin alte zone. Cabane de vânătoare unde ne strângem la o băută, la un mistreţ, la un cerb… Toţi suntem alpinişti, speologi, patru dintre noi au calificare de artificieri de carieră, deci putem lucra cu explozivi. Toţi ne pricepem la offroad şi avem damblaua asta, 3 suntem scafandri, Sandu e instructor de parapantă și parașutism…

– Şi neoficial?

– Neoficial ne folosim competenţele adunate pentru a da o mână de ajutor armatei. Armată care poate spune cu mâna pe inimă „nu sunt ai noştri”. Cunoşti expresia, nu?

Mda, gândi el. Acelaşi aluat ca şi el.

– Hai, la somn cu tine, spuse Bărbosu’ ridicându-se.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>