Made in China

107 mm

107 mm

Dragii moșului, luând la puricat Iutubu’, căutand ceva interesant de văzut după o cură de istorie a la BBC (recomand tuturor pasionaților de istorie serialul ”Tudor Monastery Farm”) și încercând să contracarez asaltul posturilor românești de muzici, ce prezintă tot felul de penibilități (mi-a rămas în minte un exemplu cu ceva ”autobronzant”), am cotrobăit după ultimele trenduri în materie de armament din bătătura vărului Bashar Al-Assad, creații ale caselor de modă și diveselor ateliere de cazangerie din bazarele din Alep, Damasc și Homs. Printre multe altele, am dat de un vechi favorit al meu, aruncătorul tractabil de 107 mm de producție ceainiză, Type 63.

Lansator Type 63

Lansator Type 63

Apărut după cea de-a doua cotonogeală mondială pe undeva prin URSS, sub numele de BM-12(Boyevaya Mashina – maşină de luptă), această trompetă a cunoscut o mare apreciere şi producţie în China, începând cu anul 1963, de unde-i vine şi numele, Type 63. Având un calibru de 107 mm şi expediind rachete de 19 kg, cu o încărcătură explozivă de 1,3 kg, este considerată a avea o precizie bunicică, fiind extrem de eficientă în bombardamentul de saturaţie, după modelul Katiuşa. Are 12 tuburi de lansare, 3 rânduri a 4 tuburi fiecare, cântăreşte 602 kg şi are o bătaie de 8 km. A fost produsă în Sudan, Iran, Africa de Sud, Koreea nordică, Turcia şi Egipt, în afară de fosta Uniune Sovietică şi Ceaina.

Lansator improvizat

Lansator improvizat

Grup de șine lansatoare

Grup de șine lansatoare

Lansator multiplu auto-purtat

Lansator multiplu auto-purtat

Foarte des găsite în diversele ”depozite” de armament răspândite prin deșerturile și satele irakiene și afgane, rachetele de producție iraniană au fost folosite pentru bombardarea bazelor americane/NATO folosind lansatoare improvizate sau fără lansator. Lansatoarele improvizate, realizate din resturi metalice și asamblate cu ajutorul unui aparat de sudură, pot fi extrem de ingenioase, asigurând o ajustare precisă în elevație, astfel reglând lungimea tirului rachetei. Ținând cont de faptul că rachetele de calibrul 107 mm, având o viteză rotațională de 366 revoluții pe secundă, dată de motorul cu 7 ajutaje înclinate, au o traiectorie extrem de rectilinie din cauza stabilizării giroscopice, un trăgător ce-și cunoaște meseria poate lovi o țintă de mici dimensiuni (un avanpost sau o bază înaintată) cu destul de multă precizie. Nu o precizie de gen GPS, dar suficient pentru a lovi o clădire anume de la un 10 km, dintr-o poziție bine studiată.

Sistem de lansare - Irak

Sistem de lansare – Irak

Într-o lume ahtiată după arme și tehnologii cât mai noi și mai performante, granițele și țările sunt adesea modificate și retrasate de sisteme vechi, modificate în ateliere improvizate, ce dau de furcă armatelor moderne, forțate astfel să mobilizeze oameni și resurse pentru combaterea acestor reprezentanți ai timpurilor trecute.

Antiaeriene

Surprize-surprize...

Surprize-surprize…

Dragii moșului, privind la certurile stârnite de ultima poceală din Ucraina, anume doborârea avionului malaezian cu o rachetă Buk, m-am gândit că n-ar fi rău să enumer niște scule de curățat cerul de chestii zburătoare neprietenoase. Pentru ca iarna nu-i ca vara și singura organizație insurgentă cu aviație oficială a fost LTTE (Tigrii Tamili din Sri Lanka, au avut 5 Zlin 153 si niște Cessna Skymaster, folosite în atacuri sinucigașe).

Luând la analizat diversele zone de cotonogeală în care sunt implicate organizații insurgente (Afganistan, Filipine, Irak, Sahara/Africa), se pot observa unele similitudini ale situațiilor tactice/strategice: aviația este folosite aproape în exclusivitate de către o singură parte, sunt folosite în general aparate de atac la sol și bombardament, ce au o viteză mai scăzută, elicopterele de atac și utilitare sunt folosite preponderent pentru sprijin aerian și așa numita ”învăluire verticală”. Trăgând concluzii, avem un câmp tactic dominat de inamic, cu avioane / elicoptere nu exagerat de rapide, mijloace de luptă scumpe, unde incidentele ”blue on blue” sunt excluse. Ținând seama că majoritatea zonelor de conflict au un relief accidentat (Mali, Darfur, Afganistan, nordul Irakului), sunt preferate mijloace de foc puternice și portabile, ce pot fi transportate ușor și folosite fără o pregătire prealabilă.

Ținând seama de preferința organizațiilor insurgente pentru echipament ușor și multifuncțional, principalele arme antiaeriene sunt mitralierele grele, tunurile automate de calibru mic și rachetele antiaeriene portabile, așa numitele MANPAD-uri. Toate pot fi transportate sau tractate de mașini de teren ușoare, mijlocul preferat de deplasare/transport al insurgenților.

Prima categorie, cea a mitralierelor grele, are ca principal reprezentant diversele afeturi antiaeriene echipate cu mitraliera KPV de 14,5 mm. Sistemele ZPU (”зенитная пулемётная установка” – afet antiaerian pentru mitraliere) constau în configurații cu 1, 2 și 4 guri de foc, cu greutăți ale sistemului de 413 kg (ZPU-1), 649-994 kg (ZU-2/ZPU-2) și 1810 kg (ZPU-4), ceea ce le face ușor de transportat cu trenul de rulare demontat sau de tractat în configurație completă. Distanța maximă de tragere de 8000 metri, înălțimea de tragere de 5000 metri, precum și muniția puternică fac aceste sisteme să fie extrem de eficiente, fiind considerate în timpul războiului din Vietnam cea mai mare amenințare la adresa elicopterelor americane. Fabricanții cartușelor de 14,5 x 114 mm folosite de aceste sisteme folosesc în general gloanțe de tip AP (perforante), în diverse configurații (perforant exploziv, perforant incendiar, perforant incendiar trasor), precum și gloanțe exploziv-incendiare de tip MDZ.

ZPU-2

ZPU-2

ZPU-4

ZPU-4

A doua categorie, cea a tunurilor automate de calibru mic, are ca reprezentant modelul sovietic de tip ZU-23-2. Un sistem ușor transportabil/tractabil de către o mașină de teren, cu greutatea de 950 kg, compus din 2 tunuri Afanasyev-Yakushev 2A14 de calibru 23 mm, cu o altitudine efectivă de tragere de 2000 m și o rază de acțiune împotriva țintelor terestre de 2,5 km, pe care cadența de tragere de 2000 de lovituri pe minut și proiectilele explozive și perforante extrem de puternice îl fac o armă de temut împotriva elicopterelor și a țintelor ușor blindate. În fosta armată sovietică, Serghei a fost tractat de mașinile de teren GAZ-69 (asemănătoare cu IMS-ul românesc), de camioanele GAZ-66 4×4 și instalat pe camioane de tip Ural-375D/4320.

ZU-23-2

ZU-23-2

MANPAD-urile au apărut în anii 40, pentru a asigura apărarea trupelor terestre împotriva atacurilor la joasă înălțime a aviației inamice. Apogeul utilizării lor a fost în anii 70-80, în Vietnam și mai ales, împotriva forțelor sovietice din Afganistan, când rachetele de tip Stinger și-au demonstrat eficiența împotriva elicopterelor rusești. Arme extrem de sofisticate, dar cu un mod de utilizare foarte simplu, MANPAD-urile de tip Stinger, Strela, Igla sau derivatele lor de producție chineză, pakistaneză sau iraniană pot asigura o apărare eficientă a unităților insurgente, pretându-se cel mai bine la inițierea capcanelor antiaeriene în teren accidentat, precum și în apropierea bazelor aeriene inamice. Ca exemplu, una dintre cele mai răspândite rachete, modelul american FIM-92 Stinger, cântărește 14,3 kg gata de tragere, are o rază de acțiune de 4500 metri și un sistem de ghidaj dual mod, in infraroșu și ultraviolet, ceea ce îi permite să evite contramăsurile de protecție ale avioanelor, rata de succes fiind de 98%.

FIM-92 Stinger

FIM-92 Stinger

Folosind sistemele de mai sus, extrem de răspândite în lume, orice organizație insurgentă poate face multe surprize neplăcute inamicului, folosind o strategie bazată pe mobilitate și exploatarea inteligentă a terenului. Faptul că sunt extrem de eficiente împotriva țintelor terestre (așa cum s-a dovedit în Libia, Siria și fosta Yugoslavie) asigură un bonus major ca putere de foc al forțelor ce le folosesc.

Și acum, spalați-vă ochii:

„Don’t have” vs „don’t use”

Mullahului Lucian, unul dintre oamenii fantastici pe care viața mi i-a scos în cale.

Plimbări

Plimbări

Dragii moșului, zilele astea mi-au ajuns la urechi niște discuții. Despre ce și cum ar trebui să învețe lumea pentru bac și cum ar trebui să fie armata română în contextul cotonogelii din Ucraina. Tăcând, mi-am stors creierii meditând la a doua problemă. Și mi-am dat seama că, datorită unor oameni, things will never be the same again, vorba cântecului.

În eterna dispută armată regulată versus insurgenți, armatele ”normale” au de partea lor, în general, o industrie națională producătoare de armament și un lanț logistic. Pe de cealaltă parte, o grupare insurgentă trebuie să se descurce cu ce are. Deci, dacă eu, bulibașa Sweeper, capturez o jucărie de la armata marelui Satan, ce fac cu ea? Mă uit la ea ca broasca la sudură sau o pun la treabă împotriva fostului proprietar? Aici majoritatea lumii mi-ar spune ”las-o dracu’, daca-i prea complicată”. Dar, coroborând pocneala de Buk aplicată avionului malaiezian zilele trecute de nu se știe cine cu vorbele instructorului meu de scufundaci, am ajuns la concluzia că-i mai bine să știi și să nu-ți folosească, decât să-ți ardă buza și să mori cu obiectu’ în față.

ZPU-4

ZPU-4

Gândind practic și luând la mână diversele manuale militare, orice soldat/insurgent trebuie să cunoască, în afară de pasul de defilare, mișcarea în formație și alte asemenea trăznăi (de care, în general, insurgenții sunt scutiți) unele chestii utile, cum ar fi un minim de prim ajutor, ceva navigație cu harta și busola (aș vrea să-i văd pe fanii GPS când le mor bateriile), să-și folosească armamentul individual (puști de asalt, pistoale) și, eventual, să știe să conducă o mașină.

Tunuri

Tunuri

Dar ce se întâmplă când soldații/insurgenții capturează armament diferit de al lor, cum ar fi jucăriile din imaginea de mai sus? Se cunoaște modul de operare (încărcare, ochire, remedierea incidentelor de tragere) al unei mitraliere grele antiaeriene, al unei rachete portabile AA sau AT, eventual al unui tanc sau al unui tun? Ca sa nu mai vorbim despre sisteme ca Buk-ul ucrainian! Să poată demola o ușă, un zid, un pod fără necesitatea personalului specializat? Sau să poată improviza o antenă pentru un sistem de comunicații avariat? Să poată repara un vehicul defect, care sa-i scoată din ”zona fierbinte”? Eventual ceva suduri, pentru modificarea mașinilor și instalarea de sisteme de armament (mitraliere, tunuri, rachete) pe ele, ceea ce va spori puterea de foc a grupării?

Lansatoare Igla

Lansatoare Igla

Încercând să trag o concluzie, faptul că nu ai un lucru ar trebui să te oprească din a încerca să înveți să-l folosești? Cât de greu îi e unui om să învețe? Ce-l oprește din a se perfecționa, a deveni mai competent, mai eficient, mai letal?

My name is Buridan. Măgaru’ lu’ Buridan.

 

Țestoasa 2.0

Țestoasa 2.0

Dragii moșului, profitând de febra mea musculară de azi, vom bârfi despre încărcătura ce-o poartă lumea în luptă. Recent apărut, un articol de prin țara vărului Barack Hussein (ne tragem, zic gurile rele, din aceeași maimuță, da’ ai lui au rămas mai mult la bronzat în Africa) face comparație între un luptător cu sulița al falangelor macedonene, un legionar roman, un Pashtun din Afganistan si un soldat american, aflat la bronzat în aceeași țară, si mi-a dat oareșce idei. Mai ales că în poza de deasupra îl aveți pe subsemnatu’ pe post de țestoasă.

Primul pe listă, macedoneanul nostru va căra, cu foarte puține excepții, nu mai mult de 23 kg, acestea cuprinzănd armura, scutul, sulița, sabia, echipamentul de luptă. La acestea se adaugă, în marș, aproximativ 10-12 kg de hrană, iar hainele, încălțămintea, cazarmamentul, apa mai adaugă în jur de 9 kg, ducând totalul la un 40-42 kg în marș și nu mai mult de 30 kg în luptă, considerând că potolul, cazarmamentul și o parte din apa transportată au rămas în tabăra. Deci 30 kg cu totul, într-o bătălie unde nu se cere să fie foarte mobil.

Al doilea, romanul va avea de transportat un maxim de 35 kg, dar cel mai adesea încărcătura sa va fi de aproximativ 27 kg, iar în luptă, ținând seama de tehnicile de război ale legiunilor (oprit, făcut tabără, construit lucrări de apărare, odihnă, în timp ce comandanții planifică următoarele operațiuni și ce cavaleria va face recunoașterea terenului) va pleca cu o greutate de 14, maxim 19 kg aceasta cuprinzând haine, armură, arme, etc.

Mujahedinul de serviciu

Mujahedinul de serviciu

Paștunul se va avânta în jihad cu un Kalașnikov (3,5 kg), 120 de cartușe în patru încărcătoare (poate, cu o greutate totală de 4 kg), o jachetă de camuflaj pe care a cumpărat-o din bazar, ceva haine murdare (ținând seama de obiceiurile locale, mizeria de pe ele ar cântări mai mult decât hainele în sine), sandale (să presupunem că hainele trag 2-3 kg la cântar), ceva alune, pită și carne uscată sau ceva smochine ca hrană (maxim un kilogram), un bidon cu un litru de apă (1 kg), să spunem că ar avea un ”șorț” port-încărcător din pânză (0,5 kg), și, dacă este bulibașă (șef de echipă), mai adăugăm o stație radio de tip ICOM sau Motorola cu baterii și un set de rezervă (iar 0,5 kg). În totalitate, cam 12-13 kg cu tot ce are pe el.

Caravană

Caravană

Cireașa de pe tort, pifanul american. Mai jos aveți un tabel cu încărcăturile pe care le duce fiecare ”specialitate” în spate. Greutățile sunt date în livre, pentru conversia în kilograme împărțiți la 2 (1 livră = 0,453 kg).

Tabel încărcături

Tabel încărcături

Pentru necunoscători, ”fighting load” denotă încărcătura purtată în luptă, compusă din haine, încălțăminte, cască, baionetă, vestă port-încărcător și o cantitate redusă de muniție. ”Approach load” cuprinde hainele, arma, o unitate de muniție (300 cartușe), vesta port-încărcător și un rucsac de mici dimensiuni. ”Emergency approach load” constă în tot ce trebuie pentru operațiuni de câteva zile în teren ce nu permite folosirea altor mijloace de transport. În caz de nevoie, încărcături de până la 55 kg pot fi cărate pe o distanță de 20 km într-o zi.

Un asemenea nivel de încărcare va limita mobilitatea oricărei unități militare și o va forța să folosească cele mai ușoare căi de comunicație, căi ce pot fi foarte ușor minate sau folosite pentru ambuscade. Ca să nu mai vorbim despre oboseala fizică a soldaților ce vor trebui să reacționeze la o ambuscadă sau la un atac. Sau despre rotule sărite, vertebre tasate, rupturi musculare și tot felul de astfel de afecțiuni.

Comparând încărcăturile de luptă ale ultimilor doi, se observă un avantaj clar al primului, ce se poate mișca mult mai ușor, își poate alege itinerariul ce-l poate feri de inamic, și, mai ales, poate decide când și unde se va da lupta. Va putea să se ascundă, va fi mai odihnit, va lupta mai bine.

Înlocuind greutatea echipamentului și, implicit, un nivel limitat de protecție pe care-l oferă cu viteza și capacitatea de camuflare oferit de un stil de luptă ”ușor”, unitățile proprii vor avea inițiativa în luptă, limitând capacitatea inamicului de ripostă. Un stil de luptă mobil, dinamic va aduce mai multe beneficii, va reduce pierderile și va maximiza rezultatele.