Cap. 4: … cu de toate

Zakho, Kurdistan

– Ce bidonu’ meu vrea ăla, mă? se auzi vocea șoferului.

– Stai dracu’ potolit, cu mâinile la vedere, că nu ești la tine-n Colentina! veni răspunsul. Felcere, pregătește banu’, mergem la cumpărături.

– Ce cumpărăm, șaorma? se auzi o voce calmă și încrezătoare.

– Numa’ la șaorma ți-e gându’, spuse tipul de lângă mașină. Luăm altceva, mai gustos. Gogele, stai cuminte aici, cu mâinile la vedere. Nu de alta, da’ dacă te împușcă ăștia și-mi strică parbrizu’, îl pun pe Crețu’ amanet!

Crețu’ era fratele șoferului, mezinul găștii, un student cuminte foc, numa’ bun de pus pe rană. Între ei era celebră sfiala Crețului în ceea ce privea fetele, la care avea mare succes, din cauza feței sale de nevinovat.

Cei doi dispărură pe aleile bazarului, în timp ce șoferul apăsă pe butoanele radioului. Din boxe se revărsă o melodie lentă, ce parcă se potrivea cu peisajul din jur. Privi ecranul de pe consola centrală: Hans Zimmer – Hunger.

”Să-mi bag …” gândi el.

*

 Totul începuse cu 5 zile înainte, cu un telefon. Se uitase la știri și apoi îl sunase pe Felcer:

– Bursucu’ ce face?

Ăăăă, nu știu! venise răspunsul. Am două numere de telefon, îl sun acum. Sper să fie bine…

– Și eu sper, te-ai uitat la știri?

Iranienii? se auzi vocea Felcerului, crescută cu vreo două octave. Nu-mi zice că-s la el în zonă! Stai, stai… Soran, Shaklawa, Erbil…

– Ce bani avem?

Ăăăăă de ce? Doar nu vrei să mergem după el!

– Ar fi o idee, dacă aflăm pe unde e. Pregătește trusa medicală și anunță-l pe Sclipici, el va fi șoferul de schimb. Și vezi de ce bani dispui, avem 2800 de kilometri până acolo.

Hai că-l sun și te sun înapoi, ok? se auzi vocea îngrijorată de la celălalt capăt.

Bărbosul se uită pe harta de pe ecranul computerului și se încruntă. 2800 km, 8 litri la 100 km, asta însemna 224 litri motorină, cam 4 rezervoare… Descărcă harta în tabletă, adăugă o listă de cumpărături și coborî în curtea casei. În fața garajului, ridicată pe cauciucuri de 32 de țoli, stătea impasibilă o Toyota Hilux verde metalizat.

Din buzunar, telefonul începu să sune. Număr necunoscut, +822 16… ”Thuraya”, gândi el, ”Bursucu’!”

Ce faci bre? se auzi de la celălalt capăt al convorbirii.

– Tu ce faci, amețitule! Bagi oamenii în fibrilații?

Lasă-mă că-i groasă, au intrat iranienii, sunt lupte peste tot, aeroporturile sunt închise, pe ăia de la ambasadă îi doare în fund de noi…

– Tu unde ești?

La o sondă, la mama dracu’, cu ambulanța. Rămânem aici până la noi vești, apoi va trebui să văd cum dracu’ vin acasă. Că mi s-a acrit.

– Tot Land Cruiseru’ ăla îl ai ambulanță? Telefonul ăsta e al tău?

Da, în ambele cazuri. De ce?

– Sper că ai cum să ții telefonu’ încărcat. Vezi dacă poți să-mi trimiți niște coordonate GPS prin sms. Îl sun pe Felcer și pe Sclipici și venim după tine cu tigaia mea. Ok?

Îi sun eu. Mulțumesc, frățioare.

– Stai tu liniștit. No one is left behind, vorba lu’ Zimmer.

După 5 minute, Sclipici la telefon:

Bă, tragi la mine noaptea asta? Să-l dau pe Crețu’ afară, zicea că vine cu gagică-sa…

– Care dintre ele? Spune-i că ajung în 4 ore, spuse Bărbosu’, urcându-se în mașină.

*

 … Îi văzu întorcându-se. Felceru’ avea în mână o pungă mare de plastic și ceva atârnat de umăr, iar celălalt căra o ladă din lemn cu mânere.

– Ce dracu sunt alea? întrebă Sclipici.

– Kebab Kenjeh, veni răspunsul Felcerului. Ăsta l-a ales. Și sunt niște porții…

– Nu bă, alea de le aveți pe umeri. Ce flintă e? Și ce-i în lada aia?

– Păi, fratele meu, ținând seama că n-ai făcut o zi de armată, nu cred că-i cazu’ să-ți bați capu’, zise Bărbosu’. Sculișoarele astea nu-s pentru toți jucătorii de CounterStrike, ci doar pentru ăia cărora le place versiunea live.

– Da, da, bine că ești tu deștept. Deci, ce-i în ladă?

– O cutie de muniție și ceva grenade.

– Și pușcociu’?

– Un Kalașnikov sârbesc. Ceva asigurare suplimentară că ne vom întoarce sănătoși.

– Acum ce facem?

– O luăm din loc. Vezi pe unde-i ieșirea spre Duhok și calc-o.

După 10 minute, făcură pauză la o benzinărie. Rezervorul era jumătate, dar făcură plinul pentru a avea o rezervă în caz că lucrurile erau mai nasoale decât consideraseră. Dosite printre bagajele din benă mai erau două canistre de câte 20 de litri. Într-un sfert de oră arma fuseseră curățată, reglată, verificată și stătea în poala Bărbosului, pe locul din dreapta.

– Calc-o spre Duhok, prietene, și trezește-ne când apare vreun post de control, spuse Bărbosu’ închizând ochii. Pe bancheta din spate, Felceru’ deja sforăia ușurel.

*

Ajunseră fără incidente la Duhok, opriseră pentru o cafea și Bărbosu’ trecuse la volan. La ieșirea din oraș, un polițist mustăcios le făcu semn să tragă pe dreapta. Urmă o convorbire într-un amestec ciudat de engleză, turcă și arabă, câteva bancnote își schimbară proprietarul, iar ei fură liberi să plece.

- Ce-ai bârfit cu ăla? întrebă Felceru’.

- Mi-a zis s-o luăm pe direct, spre Zawita și apoi Lalish. Drumul e foarte bun, zice, și iranienii n-au fost observați la Akre. Deci putem să ajungem lejer. Mergem, spuse Bărbosu’.

- Nu știam că vorbești araba, spuse Sclipici de pe locul mortului.

- Ce nu știi, nu te îngrijorează, veni replica șoferului. Treci la somn, va fi o noapte lungă.

Întunericul se lăsase încet peste munții care străjuiau șoseaua. Motorul mașinii torcea, înghițind kilometru după kilometru. Sclipici privi ecranul radioului. Lorena McKennit – Caravanserai.

- N-ai gusturi proaste la muzică, moșule, spuse el.

- Se pupă, ai? rânji Bărbosu’. Cine dracu’ s-ar fi gândit că vom fi trei demenți într-o camionetă, la miezu’ nopții, pe un drum uitat de Dumnezeu din fundu’ Irakului?

- Chestia asta nu e reală, nu? Adică, noi acum nu suntem aici, mergând după Bursucu’? E prea mișto drumu’…

- Bun venit în O Mie și Una de Nopți, Gogele. Ar fi trebuit sa ne oprim undeva, să facem un foc de tabără, să povestim legendele lui Harun Al Rașid, marele calif al Bagdadului, la un ceai fierbinte, înainte de a dormi lângă o caravană de cămile… Păcat că n-avem timp, dar poate o vom face într-o zi…

- Musai, e ireală senzația…

În fața lor, un indicator sclipi în întuneric: Nahla, 10 km, Akre, 37 km. Mai aveau o jumătate de oră, apoi vor porni tableta și vor urma ruta spre sonda unde se afla Bursucu’. Până în acel moment totul fusese liniștit, sperau că și mai departe va fi tot așa. Și că prietenul lor era bine sănătos.

*

- Cine dracu’ ar fi putut sa vină după mine? întrebă retoric Bursucu’. Cei trei care-au speriat Estu’!

- Lasa miștourile, ia bagaju’ și hai să ne cărăm. Nu m-a făcut mama ninja să bântui noaptea pe coclauri neumblate, împănate cu tot felu’ de neaveniți ce nu-mi vor binele…

- Zi mai bine că se deschide șaormeria în 4 ore și ți-e foame deja, se auzi vocea miștocară a lui Sclipici.

- Bă, ți-am zis că nu ești la tine-n Colentina? Aici șaormeriile sunt instituții serioase!

- Nu vă supărați, se auzi o voce necunoscută, nu știți cum ajungem la spitalul Floreasca? Avem două cazuri destul de grave, spuse posesorul vocii, un soldat ce se ivise parcă din pământ. Instantaneu, AK-ul Bărbosului fu la umăr, cu țeava îndreptată spre oamenii ce intrau cu armele îndreptate spre ei.

- Ni s-a spus că aici găsim un doctor competent. Ajutați-ne și vom pleca fără să vă facem probleme…

Unul dintre ultimii veniți arătă spre gâtul Felcerului, unde, atârnată de un lanț subțire de aur, sclipea Steaua lui David. Instantaneu, soldații îndreptară țevile armelor spre pământ, urmați imediat de Bărbos.

- Ce faci mă? întrebă nervos Sclipici. Cine-s ăștia?

- Niște flăcăi veseli, care, ca și noi, nu se află oficial aici. La ei acasă li se zice Sayeret. Se pupă sâmbăta cu Felceru’ la sinagogă.

- Of, să-mi bag… oftă din străfundul sufletului Sclipici.

- Prietene, se adresă Bărbosu’ celui care vorbise, adu răniții și ăștia doi îi vor petici pe cât se poate de bine, că-s doctori pe ambulanță. Nu știu ce vehicule ai la dispoziție, da’ se pare că va trebui să spălăm putina cât de repede posibil.

- Am săltat o șenilată de la iranieni. N-are viteză prea mare, da’ ne-a adus până aici. Aveți ceva mai bun?

- O Toyota Hilux și o Land Cruiser 105 ambulanță de aici. Câți sunteți?

- 8, din care 3 răniți, doi cam grav…

- Păi adu-i încoa’, ce mai stai?

*

Celor doi doctori le luase 45 de minute ca să trateze cei trei răniți. Cel mai grav fusese un pneumotorace sufocant, care avusese nevoie de o decompresie toracică, treabă rezolvată rapid cu o branulă și un prezervativ pe post de supapă. Folosind rezervele de plasmă ale ambulanței și sânge de la un soldat, rănitul moțăia acum legat de targa ambulanței, asistat de Bursuc și cu locotenentul israelian ca șofer. În față, Hilux-ul purta cu mândrie o mitralieră grea DShK de producție iraniană, montată pe rollbar. Ceilalți doi răniți erau instalați confortabil pe bancheta din spate, Sclipici era șofer, Felceru’, în dreapta, mai arunca câte un ochi în spate. Cei doi nu erau prea rău, o dublă fractură de braț și picior la unul și două găuri într-o pulpă la celălalt, operate expert de Bursuc. Acum moțăiau și ei, cu armele în poală. În benă, Bărbosu’ și ceilalți patru membri ai echipei israeliene se înghesuiseră printre canistrele de combustibil luate din blindatul iranian și de la sonda Bursucului.

- Deci, spuse sergentul care le stricase seara, care e itinerariul?

- Păi noi ne întorceam prin Duhok, apoi Zakho, granița turcă și acasă. Ne programasem să ne oprim în Turcia la un hotel pentru o baie și 12 ore de somn, zise Bărbosu’. De ce, aveți poftă de-o șaorma? Sau vreți să vă lăsăm undeva?

Urmă o conversație scurtă între sergent și căpitanul israelian. Bărbosu’ nu înțelegea ebraica, așa că trebui să aștepte finalul.

- Șefule, spuse sergentul, te superi dacă faceți un mic ocol? Va veni cineva să ne ia, da’ nu putem face autostopu’ până acolo. Deci te rugăm pe tine și pe băieți să ne duceți, dacă nu te superi.

- Unde tre’ să ajungem?

- De la Duhok spre lacu’ ăla de acumulare, e o tabără de refugiați sirieni. Va trebui să ajungem cam prin zona aia și de acolo voi vă vedeți de treaba voastră.

- Bine bre. Păi anunță lumea, eu îi zic lu’ Sclipici să schimbe direcția, spuse Bărbosu lovind de două ori în acoperișul mașinii. Sergentul cotrobăi printre lucrurile din benă, scoase ceva ce semăna cu o stație radio si o întinse căpitanului. Acesta luă receptorul stației, apăsă pe două butoane și începu să vorbească în receptor.

- Auzi, da’ de unde știi românește?

- Am crescut pe Fundeni, răspunse sergentul. Când aveam 16 ani mama a divorțat, l-a luat pe bunicul care e evreu și pe mine și-am emigrat în Israel. Încă mai avem apartamentul chiar lângă spital, da’ n-am mai fost de trei ani acolo…

*

Își luaseră rămas bun pe o bucată de nisip bătută de vânt, la 10 kilometri de tabăra de refugiați. Cei 8 membri ai echipei fuseseră așteptați de două Unimog-uri cu însemne de Semilună Roșie. Își strânseseră mâinile, cei trei răniți fuseseră urcați în camioane, primiseră provizii și combustibil suplimentar, era timpul să plece.

– Șefule, mulțumim pentru tot. Dacă nu erați voi, eram cu unu’ mai puțin, și Zvi e băiat tare de treaba, mi-ar fi părut rău să-l pierdem…

– Voi să fiți sănătoși, spuse Felceru’. Dacă mai ai nevoie, ne găsești în Colentina, zise el zâmbind. Apropo, cu ambulanța ce facem?

– Vom face noi în așa fel încât să ajungă înapoi. N-o să vă bată nimeni obrazu’, zise sergentul zâmbind la rândul lui. Baftă și drum bun înapoi…

– Ne vedem la București, spuse Bărbosu’ urcând în benă. Bursucule, treci la volan, Sclipici la somn, Felceru’ nu conduce, eu sunt servant la mitralieră. Calc-o, că deschide la șaormerie! zise el făcând din mână…