Cap. 3 Dimineața

 

Rinocerbu'

Rinocerbu’

Blondul deschise un ochi, apoi pe celălalt. În patul din capătul opus al camerei, Piticu’ sforăia încetişor. Se ridică încet, se îmbrăcă şi coborî în sala mare.

- Good morning, sunshine, auzi el vocea bărbatului slăbuţ ce-l lămurise cu privire la pâine cu o seară înainte. Ţi-e foame?

- Cam da, şefule. Mersi.

- Nu-s şef, Blondule. Eu sunt Ovidiu, încântat să te cunosc. Ceai sau cafea?

- Cafea, mulţumesc.

- Vineeeeeee, spuse celălalt şi Blondul se trezi în faţă cu o cană care mirosea îmbietor. Vine şi potolu’ imediat, ai un pic răbdare.

Cafeaua era fierbinte, dulce şi tare, delicioasă. Bău o gură, conştient de efectul ce-l avea asupra lui, de a-i băga simţurile în priză. În faţă îi apăru o farfurie mare plină cu un amestec ciudat, dar bine mirositor, în care identifică cartofi, ouă, şuncă, brânză şi ceva cârnaţi.

- Ce-i asta? întrebă el.

            - Combinaţia preferată a Dihorilor. Reţeta a adus-o Gogel, nu’ş  în ce emisiune a văzut-o pe YouTube, da’ e ucigătoare dimineaţa. Te ţine cu stomacul plin până seara, mai ales când eşti după ceva mistreţ.

            - Şi ce-i în ea?

            - 4 ouă, un cartof mare tăiat cuburi, brânză rasă, şuncă şi cârnat de mistreţ. Vara punem şi roşii tăiate mărunt, da’ acu’ nexam, că-i iarnă. Balotează acolo, că se răceşte şi e păcat.  

            Înfipse furculiţa în mormanul din faţa lui şi luă prima înghiţitură. În câteva minute farfuria era goală.

            - Cuiva i-a fost foame! rânji Ovidiu. Băieţii sunt afară, la maşini, dacă vrei să-i saluţi. Dă farfuria la mine, azi eu sunt la bucătărie. Mai vrei cafea?

            - Mh, mormăi el afirmativ, aşa că i se umplu cana şi ieşi afară.

            Auzind voci din spatele cabanei, se îndreptă într-acolo, pentru a-i găsi pe ceilalţi cinci bărbaţi în jurul capotei ridicate a unui Land Rover Defender.

            - Eu ţi-am zis c-o să-ţi îngheţe uleiul, Sandule, da’ tu nu şi nu. Ce naiba, parcă ai maşina de ieri! spuse Bogdan.

            - Gata mă, liniştiţi-vă. Bogdane, dă-mi vechitura suedeză, davai, davai, idi siuda! spuse un tip chel, care îşi puse fesul la loc după ce se scărpină în cap. Sorine, dă-mi bricheta ta. E benzină în draga de Ingrid?

            - Cine-i Ingrid? se trezi întrebând Blondul.

            - Soba aia de la Bogdan din mână, răspunse chelul. E fabricată în Suedia, în 1963, aşa că am botezat-o Ingrid Bergman, care-a fost o bunăciune, la vremea ei. La fel şi asta, care încă e o bunăciune.

            Blondul aruncă o privire şi recunoscu o sobă Svea 123, despre care instructorii săi germani îi povestiseră multe. Era una dintre cele mai bune sobe de camping, capabilă să funcţioneze la temperaturi de -45 de grade Celsius, fapt ce-o făcuse timp de 40 de ani preferata alpiniştilor hardcore. Chelul moşmondi un pic pe lângă sobă, o aprinse şi o poziţionă sub baia de ulei a Land Roverului.

            - Aici stă, cu Sandu lângă ea. Deci, Ovidiu e la bucătărie, Piticu’ doarme, că nu i-am văzut mecla până acum, Sandu are grijă de Ingrid, cine cum pleacă? întrebă chelul.

            - A ta merge? întrebă Sorin, bondocul.

            - Tractoraşu’ meu? Cum să nu meargă? Tu ce crezi bă, că am Mitsubishi cu numere de Bulgaria? Şi Mitsubishi d’ăla…

            Tot grupul izbucni în râs, mai puţin Blondul, care nu înţelegea poanta.

            - Bun, se auzi vocea lui Bogdan, eu cu Sorin mergem cu Mitsu în sat, să luăm pachetele, Gogele, tu cu Cosmin şi cu Blondu’ luaţi Rinocerbu’ şi vă duceţi la peşteră, după echipament?

            - Gata şefu’, zise Bărbosu’.

            Bogdan şi Sorin se urcară într-un Mitsubishi Pajero alb, cu numere de Bulgaria, ce demară şi dispăru ocolind cabana într-un nor de zăpadă. Bărbosu’ şi chelul traseră la o parte o plasă de camuflaj, descoperind o Toyota Hilux dublă cabină, a cărei vopsea albă lăsa să se vadă un strat verde metalizat dedesubt.

            - Nu ştiu cine ţi-a vopsit-o, da’ sper că n-a cerut prea mulţi bani. Asta-i treabă de mântuială, spuse Blondul.

            - Eu am vopsit-o, spuse Bărbosu’. E vopsea pe bază de celuloză, face ca o coajă deasupra. E doar de camuflaj, la primăvară o dau jos cu apa caldă sub presiune. Blondule, fă cunoştinţă cu Rinocerbu’. Sau Rabla, cum i-au zis ăia din Servicii. Singura maşină cu numere româneşti care-a speriat Kurdistanu’.

            Blondul dădu un ocol maşinii. Arăta ca orice Toyota Hilux veche, dar ştia că la Bărbos nimic ce părea normal nu era. „Ce nu ştii, nu te îngrijorează” era una dintre expresiile sale favorite.

            - Ce-ai schimbat la ea? Întrebă el.

            - Suspensia e ARB heavy duty, diferenţialu’ pe spate e Detroit TrueTrac, pe faţă e un ARB AirLocker, sistem cu două baterii, compresor electric, troliu, barele sunt făcute de Cosmin şi de Bogdan. Cauciucurile sunt Goodrich All Terrain şi rezervoru’ e îmbrăcat în cauciuc auto-etanşant, cu sistem anti explozie. 

            - Cât?

            - Maşina a costat 7000 de epuroi, am mai băgat în ea 6000. Da’ merită, pe cuvânt.

            13.000 de euro o maşină. Dar ştia că maniacii nu băgau bani aiurea. Maşina din faţa lui era capabilă să ajungă oriunde, la orice oră din zi sau noapte, fapt demonstrat de cei 6000 km făcuţi în timpul „excursiei” din Irak.

            - Auzi bre, întrebă Blondul, care-i faza cu Mitsubishi?

            - Tu nu știi miștourile spaniole? veni răspunsul cheliosului.

            - Nu în cazu ăsta, replică.

            - În țările de limbă spaniolă, spuse chelul pe un ton academic, modelu’ ală de Mitsu se numește Montero, pentru că Pajero are o conotație peiorativă!

            - Adică?

            - Adică, spuse chelul făcând un semn obscen cu mâna.

            - Mda, mi-am luat-o…

            - Nu, chestia asta e adevărată, ia și citește orice dicționar de argou spaniol, spuse Bărbosul punând punctul pe i. Hai să ne mișcăm!

            - Unde mergem?

            - Ce nu știi, nu te ingrijorează, replică Cosmin.

 La o jumătate de oră de drum, Toyota opri în dreptul unei intersecții. Bărbosul coborî, se uită în toate părțile, apoi făcu dreapta pe un drum forestier ce purta urme de cauciucuri late. Mai merseră câteva minute și apoi opriră sub un afloriment stâncos. Cei trei coborâră și se asigurară că mașina era invizibilă din aer. Bărbosul îl trase pe Blond spre gura unei peșteri, scoase o legătură de chei și deschise poarta metalică a acesteia.

- Ce-i aici? Întrebă Blondul uimit.

- Depozitu’ nostru de diverse, răspunse cheliosul. Și dovada că banu’ e ochiu’ dracului.

- Adică?

- Adică tot ce vezi aici e cumpărat fără factură de la niște băieți dibaci, cu acces la depozitele armatei ucrainene. Ce-ți dorește pipoțica? Un Șmel termobaric? Un Vintorez mut? Ceva mine MON-50? Cere și ți se va da, după cum scrie în Biblie, spuse chelul, scoțând diverse lucruri de prin lăzile aliniate pe lângă pereți.

- Dacă ar afla extrem de prea fericitu’ Dănuț ce se poate face cu bani puțini, dați cui treb’e, în două luni Mallu’ Mântuirii Neamului ar fi ridicat, parol! spuse Bărbosu rânjind.

Lucrând rapid și metodic, cei trei încărcară bena Toyotei cu câteva lăzi, inscripționate în chilirică.

- Și acum? Întrebă Blondul.

- Acum vom face ceea ce în limbaj de specialitate se cheamă ”prepoziționarea tehnicii și a mijloacelor de luptă”, spuse chelul. Adică vom propti jucărelele astea în diverse găuri, pe unde zicem noi că vom avea de furcă. Așa evităm să le cărăm când ne-o arde buza și vom avea de făcut alte treb’șoare.

- Cum ar fi?

- Cum ar fi cotonogit ucrainieni, raspunse Bărbosul cu zâmbetul pe buze.

… ca la meteo

BM-21 Afgan

”MRLs are relatively uncomplicated and easy to operate and maintain, and they are highly mobile. They offer an economical means to deliver massive, destructive fires on an area-type target in a very short period of time.
The MRL is an excellent area coverage weapon, and its rapid ripple fire is an excellent delivery system for high-explosive (HE), volumetric explosive (VEX), and smoke projectiles; chemical agents; submunitions; and scatterable mines.”

FM 7-100-2 OPFOR Operations

Dragii moșului, articolul de azi este dedicat absolvenților cursului de bază ofiţeri promoţia „Aurel Vlaicu 100” ai Şcolii de Aplicaţie pentru Unităţi Sprijin de Luptă „General Eremia Grigorescu”. Vom vorbi azi despre cel mai răspândit lansator multiplu de rachete din lume, modelul sovietic BM-21 Grad (Grindină).

Apărut în arsenalul Armetei Roșii în 1963, acest demn urmaș al celebrelor Katiușe din cel de-al Doilea Război Mondial este compus dintr-un camion cu masa utilă de 5 tone (inițial sovieticii au folosit modelul Ural-375D 6×6 pe benzină, înlocuit cu Ural-4320 6×6 diesel) și un ”pachet” de 40 de tuburi calibrul 122mm, fiind răspunsul tipic rusesc (o sculă solidă, fiabilă și ușor de folosit) la o problemă comună a războiului modern: bombardamentul de saturație. un singur lansator Grad poate nivela (la propriu) o suprafață de 1 hectar.

BM-21 Grad

BM-21 Grad

Echipajul de 3 persoane poate trage cele 40 de rachete din cabina camionului (care nu este blindată, materialele folosite fiind suficient de rezistente pentru a rezista suprapresiunii si celorlalte efecte secundare datorate tragerii rachetelor), sau de la o cutie de comandă cu cablu de 64 m în 20 de secunde. Sistemul poate fi gata de tragere, în 3 minute, pus în mișcare în 2 minute (în cazul tirului de contra-baterie) și reîncărcat în cel mult 7 minute de cei 3 servanți. Ochirea se face printr-un vizor telescopic, distanța de tragere fiind (folosind rachete din prima generație) de 20 km.

Secvența de tragere

Secvența de tragere

Mai mulți factori au dus la răspândirea largă a acestui sistem. Primul, designul său a fost gândit pentru a avea un raport excelent eficiență-cost. Al doilea, orice țară cu o industrie constructoare de mașini (și nu numai) să-l poată construi. Sistemul a fost construit sub licență în Bulgaria, România, Slovacia, fosta Iugoslavie, Sudan și China, printre altele. Al treilea, orice rachetă produsă pentru acest calibru, indiferent în ce țară, poate fi trasă de orice lansator BM-21. Al patrulea, poate fi ușor upgradat.

Descrierea tehnică

Descrierea tehnică

Oferta de muniție pentru acest lansator este compusă din rachete cu cap exploziv-fragmentare, fumigene, cargo (lansatoare de submuniții, mine antipersonal și antitanc), de iluminare, incendiare, cu cap chimic și purtătoare de contramăsuri electronice/bruiaj.

Upgrade-urile s-au concentrat în principal pe crearea de noi rachete. Prin înlocuirea pulberii propulsante din motor cu un tip îmbunătățit (pulbere bicomponent), rachetele au ajuns să-și dubleze raza de acțiune, distanța maximă fiind de 45 km. Realizarea unor noi capete de luptă, cu încărcături de mare putere prefragmentate, a dus la sporirea performanțelor generale. Armata chineză a încercat o versiune auto-ghidată (cu un sistem inerțial primitiv), deschizând calea pentru realizarea unor rachete de mare precizie, actualul nivel de miniaturizare a electronicii permițând (teoretic) fabricarea unor seturi de ghidaj prin GPS sau laser.

Lansatoarele au fost modernizate prin adoptarea unor camioane mai puternice (Tatra 813/815 8×8 în cazul Slovaciei, Jencz P662D.35 polonez, DAC 15.250 în România), precum și prin adoptarea de sisteme automate de poziționare și ochire, compatibile cu diversele sisteme radio, meteo și GPS folosite.

După colț

După colț

Din punct de vedere al unei mișcări insurgente, costul redus, mobilitatea imensă, raportată la sistemele de artilerie tractate și/sau auto-propulsate, precum și puterea mare de foc aproximativ precis (vorbim de rachete, nu de armament de infanterie) al acestui sistem îl fac tipul preferat de artilerie. Permițând lovituri puternice și de la mare distanță asupra țintelor staționare (localități, baze militare, concentrări de trupe, fortificații) după metoda ”shoot and scoop” (lovește și fugi) astfel evitând focul contra-baterie, BM-21 Grad poate acționa în unități mici, de 2-3 vehicule, care împreună cu vehiculele de aprovizionare pot fi camuflate într-un convoi civil. Folosirea unor observatori avansați de artilerie, a sistemelor GPS și a unui plan de pre-indexare a țintelor pot fi cheile unei campanii artileristice de succes sau chiar a unui război câștigat.

)

Cap. 2: Dihorii

 

Lângă Brodina, jud. Suceava

Blondul se întrebă în sinea lui „ce mama dracu’ caut eu în haznaua asta?”. Ridică un pic gluga costumului de camuflaj şi privi în jurul său. Zăpadă şi molizi. O linişte mormântală, întreruptă numai de icniturile înăbuşite ale sergentului din spatele său. Se întoarse şi se uită cu ciudă la omul ce-şi croia cu greu drum prin zăpada pana la brâu. „Doamne, munţii ăştia sunt mai înspăimântători decât ăia din Virginia de Vest”, gândi el, aducându-şi aminte de şcoala de Rangeri.

Deodată se opri. Un fior rece îi străbătu şira spinării. Nu ştia de ce, dar avea impresia că e privit. Mai verifică odată GPS-ul şi şopti uşor în microfon:

–          „Şoimul” cheamă „Dihorii”, „Şoimul” cheamă „Dihorii”, terminat!

–          Blondule, arăţi ca olteanu’ când a văzut girafa, veni răspunsul. „Dihorul”, terminat!

„Of, fir-aş al dracu’! Din nou?!?” gândi el…

… Totul începuse cu 48 de ore în urmă, când se trezise chemat în biroul comandantului. Avusese un sentiment neplăcut, ştiind că se pregăteau de plecat spre Suceava.

– Locotenent Chivu, spusese comandantul, te vei pregăti de plecare într-o misiune de maximă importanţă, strict secretă. Vei avea un radist-operator cu tine şi veţi activa în condiţii de izolare. Durata misiunii este necunoscută. Ai 24 de ore să te pregăteşti. Asta e tot ce-ţi pot spune.

„Condiţii de izolare” însemna că putea să ocolească un pic regulamentul privind ţinuta şi echipamentul. Era ianuarie, temperaturile noaptea ajungeau la -20 de grade, aşa că mai bine să încaseze câteva zile de arest, dar să aibă toate degetele la purtător. Furierul companiei îi spuse că a doua zi dimineaţă tot echipamentul necesar va fi gata. „Până mâine dimineaţă voi fi EU gata, puştiule”, gândi Blondul.

Ajuns în camera sa, Blondul începu să caute prin diverse cutii. Mai întâi apăru un rucsac imens. Apoi diverse obiecte de îmbrăcăminte. La sfârşit, un sac de dormit, o saltea izotermă şi câteva cutii de carton. Se uită la lucrurile de pe pat şi rânji. „Aşa mai vii de-acasă, moşule”, gândi el. Rucsacul era englezesc, primit cadou de la un sergent din Royal Marines, la fel ca şi cele trei seturi de lenjerie de corp norvegiană. Şosetele de lână şi salteaua izotermă erau finlandeze, ca şi masca de schi pe care o folosea ca fes. Bocancii îi avea de la un schimb de experienţă cu Gebirgsjaegerii germani, o pereche de Lowa Combat Goretex. Uniforma era tot englezească, modelul de camuflaj fiind identic cu cel român. Costumul de camuflaj arctic era rusesc. Sacul de dormit era un Carinthia austriac, capabil să-l ferească de hipotermie la -40 de grade Celsius. Primusul militar suedez fu aşezat lângă „uscăciunile” norvegiene. Cort? La ce naiba să ia cortul? Luă doar bivibag-ul din Goretex şi poncho-ul prelată. Camelback-ul cu apă, burduful de 4 litri şi pastilele de purificare. Mâncarea consta în raţiile pe care şi le pregătise singur, MRE-uri americane şi diverse conserve franceze şi germane. Îi plăceau MRE-urile, fiind mult mai uşor de cărat decât conservele normale. Mai puţin gunoi şi, în plus, aveau încălzitoarele alea deştepte. Lopăţica pliantă, trusa de supravieţuire, briceagul elveţian, toporaşul şi baioneta. Fiecare îşi găsi loc în rucsac şi buzunare. Mulţumit de rezultatul eforturilor sale, coborî la masă, apoi făcu un duş şi se băgă la somn.

La 6 dimineaţa era în picioare. La 8 fu chemat la comandant, în biroul căruia găsi un sergent nu prea înalt, dar voinic. O figură taciturnă, cu nişte ochi iscoditori. Nimic deosebit, până văzu pe buzunarul stâng al bluzonului de luptă al acestuia Edelweiss-ul vânătorilor de munte germani. Aruncă o privire la picioare şi concluzionă că floarea aia de colţ nu ajunsese aiurea pe bluza piticului. Purtau acelaşi model de bocanci.

–          Garmisch? întrebă el.

–          Mh, veni răspunsul monosilabic.

–          Schumann?

–          Krause.

Krause era cel mai dur instructor al Gebirgsjaeger-ilor de la baza de pregătire de la Garmisch, din Bavaria superioară. Avea reputaţia de-a zdrobi oamenii, luându-se la întrecere cu ei. Cel care reuşea să-l depăşească primea un ceas ce valora salariul său pe o lună.

–          Şi cum a fost? întrebă Blondul.

Sergentul ridică mâneca bluzonului. La încheietura sa se afla un Rolex Submariner de 5000 de euro.

În momentul acela uşa biroului se deschise şi comandantul intră, cu un pachet alb în mână.

– Domnilor, acestea sunt ordinele dumneavoastră. Locotenente, vei deschide acest pachet după ce vei coborî din elicopterul ce vă va duce spre punctul de inserţie spre obiectiv. După ce le vei citi, le vei arde. Ai înţeles? Liber!

Furierul îi dusese să ia armele şi muniţia, primiseră fiecare câte o PA de 5,45 şi cele 10 încărcătoare aferente. Mai primiseră câte trei grenade ofensive, 2 fumigene, câte o baterie de rezervă pentru staţii radio şi pachetele cu hrană rece. Mesele calde îi aşteptau în raionul de acţiune, le spusese furierul.

Îmbarcarea şi zborul cu elicopterul fuseseră fără probleme, cel puţin în prima parte. După ce trecuseră de Piatra Neamţ, pilotul „lipise” burta Pumei de pământ şi o ţinu tot aşa până la debarcare.

–          Şefu’ tunde iarba, râsese servantul mitralierei din tribord.

Săriseră din elicopter, se afundaseră în zăpada moale, elicopterul se ridicase şi dispăruse, iar sergentul îşi săltase rucsacul în spate, luând-o spre liziera pădurii. „Bine gândit”, cugetă Blondul, imitându-l pe sergentul din faţa sa. Ajunşi la adăpostul molizilor, făcură o pauza ca să îmbrace costumele albe de camuflaj, iar Blondul desfăcu pachetul primit de la comandant. În el găsi un GPS turistic, o staţie radio mică, o hartă şi o foaie de hârtie dactilografiată. Citi:

Porniţi GPS-ul şi urmaţi indicaţiile acestuia până la punctul de întâlnire cu forţele noastre. Este preferabil să folosiţi harta ca rezervă, fără a lăsa marcaje pe ea. Odată ajunşi la locul de întâlnire, veţi fi contactaţi pe frecvenţa 6. În caz de pericol, distrugeţi harta şi GPS-ul.

 Indicativul dumneavoastră este „Şoimul”, indicativul forţelor prietene „Dihorii”

 Distrugeţi acest mesaj

Scosese bricheta, arsese foaia de hârtie şi mărunţise cenuşa rămasă, lăsând vântul s-o spulbere. Pornise GPS-ul şi, în câteva minute, acesta indicase un azimut de marş şi o distanţă până la punctul de întâlnire de 22 km. Se uitase la sergent. Acesta îi făcuse şmechereşte cu ochiul.

Folosind harta, stabiliseră un traseu care să ocolească drumurile şi satele din zonă. Flancaseră un drum forestier, apoi altul, tăind pădurea de molid, atenţi să nu lase urme prea multe. Ninsoarea liniştită ce se pornise şi vântul care spulbera uşor zăpada îi dădeau speranţe că excursia lor nu va fi remarcată. Asta până acum.

– „Şoimul”, aici „Dihorul” auzi, „ies la întâlnire. Puneţi siguranţele la arme”.

Blondul şi sergentul se conformară, aşa că dintr-un morman de zăpadă de la 20 de metri de ei se ivi o siluetă înfofolită în alb. În mână avea o „pompă” de calibru 12 îndreptată vag în direcţia lor. Blondul fu surprins, în timp ce pe faţa sergentului se lăţi un rânjet până la urechi.

–          Te distrezi, ai, piticule? spuse Bărbosu’.

–          E bine să te ştii printre tătici, şefule, se auzi răspunsul.

–          Nu-s şefu’ tău, io îmi câştig existenţa prin muncă! replică Bărbosu’ rânjind.

–          Şi ce munceşti matale, dacă nu te superi?

–          Cadastru.

–          Şi-aici măsori pădurea, să înţeleg?

Bărbosu’ se uită un pic urât la sergent. Blondul îl privi descumpănit. Unde îi era muţenia? Era clar, cu Bărbosu’ era ca peştele în apă.

– Bine că eşti tu deştept, mă! finaliză Bărbosu’ discuţia. Hai să ne mişcăm!

Schimbul rapid de replici dintre sergent şi Bărbos îl debusolase pe Blond, aşa că se puse în mişcare, încheind formaţia. Pe drum li se alăturară trei forme tăcute, două pe flancuri şi una lângă Bărbos. Ultimul venit căra în mână un Barrett, aducându-i aminte Blondului de Sevastopol. Era clar, să nu fi fost cine erau, i-ar fi aşteptat o moarte urâtă. Nimeni nu se ia la harţă cu un Barrett, dacă are toate ţiglele pe casă.

Merseseră aproape o oră, mărşăluind prin pădurea din ce în ce mai întunecată. Să nu fi fost război, ar fi zis că se află la o partidă de vânătoare cu prietenii, pe la vreo cabană prin munţi. Sau la vreun chef, cu gulaş, fasole la ceaun şi o palincă ţeapănă înainte de masă. Deodată se trezi în faţa unei cabane din lemn, destul de mărişoară, cu ferestre luminate discret. Bărbosu’ intră înăuntru, urmat de ceilalţi, Blondul fiind ultimul. Fu lovit de căldura dinăuntru şi de mirosul îmbietor ce ieşea din bucătăria micuţă. Gulaş?!?

– Duceţi-vă lucrurile la etaj, camera din dreapta e a voastră, spuse Bărbosul. Faceţi-vă comozi, spălaţi-vă şi veniţi la masă. Piticule, după masă vedem ce şi cum cu staţia aia, ok?

– Ok şefule, zise sergentul. Avem tot timpu’, nu-i grabă.

Blondul aruncă o privire de jur împrejur. Văzu un rastel de arme, câteva trofee de vânătoare, un televizor, o masă mare şi două bănci. Bărbaţii care fuseseră cu ei descărcau armele şi le puneau în rastel. Celor patru ce îi aduseseră li se mai adăugară doi, unul ieşind din bucătărie şi celălalt intrând pe uşă în urma lor.

–          Avem apă caldă, cine vrea duş e binevenit!

–          Blondule, mâine aveţi pauză, tu şi Piticu’. Ordin să dormiţi toată ziua, noi vom face la fel.

Blondul dădu din cap, săltându-şi rucsacul pe umeri, şi o luă pe urmele Piticului pe scări. Camera era o mansardă micuţă, cu două paturi improvizate din saltele groase de burete suprapuse. Era loc suficient pentru 4 oameni să doarmă, el şi Piticul având destul spaţiu pentru bagaje. Îşi scoase un prosop, şamponul şi trusa de bărbierit şi se îndreptă spre duş.

–          N-are rost să te bărbiereşti, Blondule, se auzi vocea Bărbosului, care acum avea barbă. E frig al dracu’ afară şi nu suntem la paradă. Piticule, ai auzit?

–          Roger that, jefe!

–         ΄re-ai al dracu’ de măscărici, înjură Bărbosu’ printre dinţi.

De după uşă se ivi rânjetul imens al Piticului.

– Simpatia e reciprocă, şefule, zise el.

Se spălaseră, se schimbaseră, coborâseră la masă. Primiră fiecare câte un castron zdravăn de gulaş, o cană mare de ceai negru bine îndulcit şi câte o bucată de pâine plată, al cărei gust îi aducea aminte de turtele pe care i le cocea bunica lui pe plită în copilărie.

– Ce-i asta? întrebă el.

– Bannock, pâine nedospită, îi răspunse un tip subţirel. Făină, sare, praf de copt în loc de drojdie şi un pic de zahăr. Le amesteci şi le cari cu tine. Când ai chef, pui apa, faci cocă, laşi să crească un pic şi o prăjeşti într-o tigaie sau pe o bucată de lemn la foc. Nu se strică, nu există risipă, nu se învecheşte. În 10 minute ai pâine proaspătă, oriunde ai fi.

„Deşteaptă chestie”, gândi Blondul. Se apucă să mănânce, dându-şi seama cât de foame îi era. Masa caldă îi aştepta în raionul de acţiune, îi sunară în urechi cuvintele furierului. Şi încă ce masă, gândi el.

După masă, Piticu’ se întoarse c-o staţie radio Harris AN/PRC117G. Bucătarul îi arătă o masă într-un colţ al camerei, unde Piticu’ găsi un conector de antenă pe care-l cuplă la mufa potrivită a staţiei. Manevră diversele butoane ale staţiei şi se întoarse spre Bărbos:

–  Frecvenţa?

Bărbosu’ se mişcă uşor, introduse ceva pe tastatura staţiei radio, Piticu’ apăsă două butoane iar din staţie se auzi o voce metalică:

Identificaţi-vă!

– Aici Dihorul, Dihorul cheamă Ciocârlia, recepţie!

Dihorul, aici Ciocârlia, te aud 5 pe 5. Menţineţi legătura radio după schema stabilită. Terminat!

– Ciocârlia, aici Dihorul, vom menţine legătura radio după schema stabilită, terminat!

Bărbosul se întoarse la Pitic:

– Mâine la ora 14, dacă eşti amabil să te trezeşti, avem întâlnire radio. Dacă nu, am manualu’ şi mă descurc singur. Acu’ la somn cu tine!

– Am înţeles, să trăiţi! rânji Piticu’ închizând staţia.

– Ultima duşcă de vodcă, pentru oameni puternici, spuse unul din cei de la masă.

Se aşezară, primiră câte o cană de tablă cu doua degete de vodcă în fiecare, ciocniră şi gustară. Finlandia. Gaşca de civili nu avea gusturi proaste.

– Bun venit în şatra noastră de lăieţi, flăcăi. Presimt c-o să vă placă la noi, spuse tipul solid ce bucătărise. Ceilalţi zâmbiră şi ridicară cănile într-un toast tăcut.

Uşor, camera se golise, singurii care mai rămăseseră fiind Blondul şi Bărbosu’. Blondul stătea la masă, privind în fundul cănii la restul de vodcă ce-l mai avea. Bărbosu’ stinse petromaxul de deasupra mesei, lăsând lumina flăcărilor din sobă să joace pe pereţi. Luă sticla de vodcă şi turnă băutura în cana sa şi în cea a Blondului.

– Ia zi ciutane, ce te deranjează? Întrebă el cu o voce moale.

– Şefule, sincer? Tot, răspunse Blondul. De la faptul că nu ştiu ce dracu’ caut eu aici, la faptu’ că nu ştiu cine eşti matale şi restu’…

– Ce cauţi tu aici, locotenent Chivu, e să asiguri legătura radio a unei grupe de partizani cu eşaloanele superioare. Da, ştiu cine eşti, locotenente, spuse el ca răspuns la privirea întrebătoare a Blondului, ştiu şi despre conflictele tale cu superiorii, ştiu şi că ai rămas printre puţinii care merită să rămână la 528 Cercetare, ştiu c-ai alergat cu limba scoasă după cursuri de pregătire, ştiu ce-ai făcut în Afganistan şi mai ştiu c-ai refuzat să te muţi din unitatea aia care-o ai în suflet. Eu te-am cerut pentru Sevastopol şi tot eu te-am cerut aici. Comentarii?

– Piticul?

– Piticu’ e cel mai bun subofiţer transmisionist din Vânătorii de Munte şi singurul român care l-a învins pe Krause. Îl ştii pe Krause, nu?

Of, Dumnezeule, gândi el. Wolfgang Krause,  de nouă ori la rând campion de alpinism al Bundeswehr-ului, de două ori campion NATO. 44 de ani, tată german, mama norvegiană. Absolvent al academiilor montane ale Indiei şi Chinei. O dată pe Everest, de două ori pe K2. Doar 3 elevi ai săi, într-o carieră de 20 de ani ca instructor, se dovediseră mai buni ca el. Câştigătorii primeau, pe lângă Edelweiss-ul Bundeswehr-ului, premiul personal al Sfinxului, aşa cum era numit Krause, un ceas de lux Rolex, care îl costa pe subofiţerul german salariul său pe o lună. Piticu’ îşi merita Submariner-ul cu vârf şi îndesat.

– Aici ce facem?

– Prin pădurea asta s-a făcut mult timp contrabandă de ţigări şi nu numai. Sunt poteci peste poteci, adăposturi şi peşteri. Vom încerca să controlăm infiltrările ucrainene şi să oprim vreo coloană de aprovizionare rătăcită pe aici. Pe partea cealaltă, în câmpie, aviaţia îşi face numărul. Aici suntem noi, dihorii. Lovim şi dispărem.

– De ce „dihorii”?

– Ştii cum vânează dihorii? întrebă Bărbosu’.

– Nu.

– Intră în vizuina prăzii şi o omoară acolo. Aşa şi noi. Îi omorâm şi îi lăsăm acolo, să-i găsească ceilalţi. Ca la Sevastopol. „Nu vă puneţi cu noi, că vă pupă Dracu’”.

– Şefule, o ultimă întrebare, da’ te rog să nu te superi, spuse încet Blondul. Olga?

– Ce-i cu ea?

– Cine e?

– Pe Olga am cules-o aproape moartă dintr-un bordel turcesc, când ne-am întors din Irak, acu’ trei ani. Se luaseră la împuşcat nişte kurzi, aşa că ne-am băgat nasu’. Am găsit-o bătută crunt, avea 3 coaste rupte şi un plămân perforat, printre multe altele. Aveam doi doctori de ambulanţă cu mine, aşa c-au luat-o la prelucrat. Eu i-am dat sânge, am 0 negativ. Ne-am oprit în Istambul, la consulatul român, şi am cerut acte provizorii pentru ea. Am declarat-o tătăroaică, sechestrată şi obligată să se prostitueze, cu acte luate, ştii povestea. A stat 6 luni în spital până a început să meargă. E din Kîrghîzstan, de-aia are ochii ăia oblici. Frumoasă foc, ai?

– Olga e numele ei real?

– Da’ dracu’ ştie. Singura limbă pe care a înţeles-o atunci a fost rusa, şi Olga a fost primul nume care mi-a venit în minte. Olga i-a rămas numele, zâmbi Bărbosu’.

– Şi voi?

– Cine suntem noi, sau cum?

– Mh, zise Blondul adoptând răspunsul afirmativ al Piticului.

– Noi suntem o gaşcă de băieţi veseli. Ne-am întâlnit pe diverse coclauri, am făcut prostii împreună. Oficial, suntem vânători cu acte în regulă. Cabana asta a fost un pichet silvic, pe care Bogdan, ăla solid ce-a făcut gulaşu’, a cumpărat-o şi a extins-o. E baza noastră din zona asta. Mai avem şi altele, prin alte zone. Cabane de vânătoare unde ne strângem la o băută, la un mistreţ, la un cerb… Toţi suntem alpinişti, speologi, patru dintre noi au calificare de artificieri de carieră, deci putem lucra cu explozivi. Toţi ne pricepem la offroad şi avem damblaua asta, 3 suntem scafandri, Sandu e instructor de parapantă și parașutism…

– Şi neoficial?

– Neoficial ne folosim competenţele adunate pentru a da o mână de ajutor armatei. Armată care poate spune cu mâna pe inimă „nu sunt ai noştri”. Cunoşti expresia, nu?

Mda, gândi el. Acelaşi aluat ca şi el.

– Hai, la somn cu tine, spuse Bărbosu’ ridicându-se.

 

 

NSTV-uri

Dragi cititori, astăzi vom discuta despre diferitele mijloace motorizate de transport folosite de flăcăii din Hoardă, grupate sub numele generic de NSTV – non-standard tactical vehicle. Acesta poate fi orice vehicul din afara dotării forțelor militare (deci Humvee este exclus), printre favorite fiind cele folosite în general de diversele ONG-uri din zona respectivă, lesne de ”împrumutat”.

Toyota Land Cruiser - Somali version

Toyota Land Cruiser – Somali version

În general, sunt preferate mașinile de teren (SUV-uri sau pickup) Toyota, Land Rover, Nissan sau Mitsubishi, mărci ale căror modele utilitare constituie o prezenţă permanentă în orice bazar, piaţă, staţie de transport, pe orice drum. Folosite pentru a căra oameni, animale, marfă, produse agricole, în general, orice va trebui transportat din punctul A în punctul B, la mare preţuire sunt modelele japoneze de gen Toyota Hilux şi Land Cruiser, Mitsubishi L200 şi Nissan D22/Navara, primul fiind campionul absolut. Dotate în general cu motoare diesel simple, de 2,5l capacitate cilindrică, aceste cotigi au fost gândite ca utilitare pure, capabile de a folosi combustibil oricât de prost, cu suspensii rezistente (cu arcuri foaie), simplă sau dublă cabină (putând transporta confortabil 3-5 persoane) şi o capacitate de încărcare între 700-1000 kg. Amprenta logistică, faţă de o maşină blindată (transportor blindat, maşina de luptă a infanteriei, tanc) este mult redusă, consumul de combustibil este mai mic cu 25 până la 65%, sunt foarte uşor de întreţinut, piesele de schimb sunt mult mai ieftine decât cele pt maşini de luptă specializate, iar numărul lor le face foarte uşor de înlocuit prin cumpărare, rechiziţionare sau furt. Folosind o analogie cu armatele contemporane, funcţional şi doctrinal o Toyota Hilux având instalată o rachetă Fagot are acelaşi efect asupra adversarului ca un Humvee cu un TOW pe el sau un VBL francez ce are montată o rachetă Milan.

Stropitori

Stropitori

Având o capacitate de încărcare destul de mare, imaginaţia umană şi aparatul de sudură le-a dotat cu tot felu’ de drăcovenii omorâtoare, de la mitraliere uşoare de genul Kalaşnikov PK la tuburi de lansare a rachetelor de tip Grad, ciordite din instalațiile guvernamentale, trecând prin toată gama de jucarii intermediare, ca mitraliere grele DShK şi KPV, tunuri automate ZU-23-2 şi lansatoare de rachete nedirijate de tip S-5/S-8/S-13 pentru elicoptere.

Spețnaz Toyota

Spețnaz Toyota

Capturate de forțele sovietice în timpul războiului din Afganistan, unitățile Spețnaz le-au folosit împotriva foștilor utilizatori, camuflajul de mașini civile și încărcătura de luptă adăugată făcându-le mijloace de lovire mult mai eficiente decât blindatele greoaie și lente ale forțelor regulate. Potrivit lucrării ”Spețnaz GRU n Afganistane” a lui Alexandr Suholesky, mașinile capturate aveau un echipaj de 6 oameni (comandant, șofer/radio-operator, 2 servanți ai armamentului greu, 2 grenadieri) și aveau ca armament următoarele:

  • o mitralieră grea de tip DShK cu 300-500 cartușe rezervă de muniție sau un aruncător automat de grenade calibru 30mm de tip AG17 cu 87-116 lovituri;
  • aruncătoare de rachete termobarice RPO-A – 2-4 bucăți;
  • aruncătoare antitanc de tip RPG18/22 – 2-6 bucăți;
  • armamentul individual al echipei Spețnaz;
  • aruncătoare de grenade de tip GP-25 – 1-2 bucăți;
  • stații radio de tip R-392 sau R-159 – 1 complet.

Urcând o treaptă, un camion normal va duce ştacheta de transport mult mai sus, permiţând instalarea unor sisteme mult mai puternice, pornind de la mitralierele cvadruple de gen ZPU-2/4, cu 2 sau 4 mitraliere de 14,5mm, continuând cu tunuri antiaeriene duble de 23 mm (ZU-23-2), 37 mm (V-11) sau 57 mm (AZP S-60), cu o bătaie împotriva ţintelor terestre de 2-5 km şi o putere de penetrare de 20-100 mm oţel omogen, şi terminând cu celebrele BM-21 Grad, asigurând o mobilitate la fel de bună ca a maşinilor uşoare, în detrimentul vitezei. Oricum, o viteză de 50 km/h a unei formaţiuni insurgente poate fi atinsă cu uşurinţă, spre deosebire de viteza de maxim 30 km/h a unui AMX-10RC pe teren accidentat.

Siria special

Siria special

Concluzia o spune unul dintre cei ce au avut de luptat cu aceste jucării:

“You can’t underestimate the value of having a vehicle that is fast, will never break down, and is strong enough to mount a heavy weapon in the back.”