Prolog

Bucureşti

M100

Şeful Marelui Stat Major, general-locotenent George Filipescu, era primul militar din forţele speciale care ajunsese să ocupe această funcţie. După cum se obişnuia, avea o poreclă: „Stafia”.

Aruncă o privire scurtă ceasului de mână, apoi se îndreptă către fereastra biroului. Dincolo, adică pe faţa exterioară a clădirii, apăruse un alpinist utilitar dintre cei care spălau geamurile Ministerului Apărării. Alpinistul avea un batic pe cap, ochelari de soare şi o barbă de trei zile. Îşi privea atent ceasul de mână, trăgând ultimele fumuri dintr-o ţigară. Ajuns la capătul tutunului, o strivi de pervazul ferestrei, apoi ciocăni de trei ori în sticla geamului.

Generalul Filipescu deschise revoltat fereastra şi până să deschidă gura, îl auzi pe bărbatul agăţat în ham:

– Am onoarea! Permiteţi să intru?

Pe el îl aştepta. Bărbosu’, cunoscut şi ca Tartorul Dracilor. Specialist în rezolvarea treburilor pe blat, mare fan al uşilor din spate. Eroul Operaţiunii Rabla. Aşa se şi întâlniseră, de fapt. Îşi aduse aminte de ziua aia fierbinte de iulie, când fusese chemat la sediu. Toată lumea era turbată, peste războiul civil din Irak se ivise şi un atac iranian generalizat, toţi făceau celule de criză, se coordonau, luau măsuri, dar nimeni nu făcea nimic, de fapt. Generalul privea zilnic plin de scârbă rapoartele ce-i parveneau, comunicatele politice sforăitoare, ştirile cretine din media.

„- Gogule, i se spusese, ai un dement care s-a întors ieri din Irak, prin Turcia. S-a dus c-o maşină de teren să scoată un prieten care lucra doctor la o sondă, pe lângă Erbil, în Kurdistan. Avem tot Ministerul de Externe în cap, nu ştiu ce dracu’ a mai făcut pe acolo, a venit c-o femeie în pansamente, cu acte provizorii! Du-te, vorbeşte cu el, vezi ce-a făcut!”

Ajunsese la sediul MStM, fusese ghidat spre o sală de protocol şi, când să apese clanţa uşii, avusese un moment de ezitare. Ceva îi spunea că ar fi cazul să aştepte câteva clipe. Dinăuntru auzi:

„- … aţi adus daune imaginii României în lume şi aţi pus în pericol viaţa cetăţenilor români din regiune!

– Auzi căpitane, pot să te bag în doamna mă-ta? În timp ce tu dormeai liniştit, cretinule, eu mi-am pus pielea la bătaie pentru a scoate de acolo doi cetăţeni români! Fără suport logistic, fără ajutor diplomatic din partea Ministerului de Externe, fără elicoptere, fără nimic! Şi tu îmi zici că am adus daune imaginii României în lume? României sau impotentului guvern al ţării, care nu-i în stare să trimită un avion ca să-şi scoată cetăţenii plătitori de impozite din zonă?

– Domnule, nu-ţi permit să-mi vorbeşti aşa! Sunt ofiţer!

– Eşti pe dracu’. Eşti finul lui Măntuleasa, fost ciorditor de maşini în Germania, fost traficant de ţigări din Moldova, care şi-a cumpărat funcţia de subprefect de Dâmboviţa acu’ opt ani. Eşti un fost plutonier de Auto, ieşit penultimul din şcoala de subofiţeri, făcut sublocotenent la apelul bocancilor, căruia mereu năşicu’ i-a mărit calificativele la „satisfăcător”. În toată cariera ta, domnule căpitan Dobrescu, n-ai fost capabil să obţii altceva decât „nesatisfăcător”. A trebuit să vină năşicu’ să te ajute. Să mai continui?

Atunci generalul intrase, curios să vadă posesorul acelei voci calme şi hotărâte, deţinător al atâtor informaţii. Primul lucru pe care-l remarcase fusese faţa vânătă de furie a căpitanului Dobrescu, apoi figura impasibilă a omului care stătea la masă. Doi ochi gri-albaştri îl priveau cu un amestec de curiozitate şi amuzament.

– Ieşi afară, îi spusese căpitanului fără să-l privească. Atenţia îi era captată de omul din faţa sa, un amestec de viking şi taliban, pe a cărui faţă se întinsese un rânjet amuzat. Se trezise zâmbind. În sfârşit, găsise unul cu sânge în el.

– Deci, cum stăm? întrebase generalul.

– Situaţia e albastră, şefule, venise replica Bărbosului. Dacă vrei asfalt, n-avem. Eu am luat-o pe drumuri de munte, ferindu-mă de arterele principale. Ai o maşină bună, te duci. Nu ai, ai o problemă. În Kurdistan nu-i bai, peshmenga urăsc în mod egal Iraku’ şi Iranu’. În sud e halimai mare.

– Şi noi ce facem?

– Cel mai uşor daţi o şpagă cinstită la Vulturaşi şi închiriaţi ceva CH53 de la IDF. Nu ştiu dacă aveţi în dotare Pume cu autonomie de 2000 km modificate pentru zbor la rasu’ ierbii şi piloţi pricepuţi să facă asta. Cu ajutor de la fraţii iordanieni şi verii turci, o puteţi pune de ceva Entebbe partea a doua. Altfel… Allahu’ Akbar, după cum zice un mare clasic în viaţă.

Fusese cel mai clar şi mai cuprinzător raport de situaţie pe care îl primise în toată cariera lui de până atunci.

– Bărbosule, unde-s alpiniştii utilitari?

Desfăcându-şi hamul, cu pervazul ferestrei între picioare, Bărbosul răspunse rânjind:

– La căcăstoare, şefu’. Berea cu laxativ nu face bine.

Generalul Filipescu se încruntă, în loc să zâmbească, apoi îi făcu semn să îl urmeze.

Desfăcut din hamul de alpinist, Bărbosu se ţinu după gazda sa până lângă o masă de lucru, unde generalul bătu cu arătătorul mâinii drepte în coperta unui dosar fără nume, dar ştampilat cu Strict Secret.

Deschizându-l, generalul Filipescu îi indică din când în când titluri şi pasaje din rapoarte, oprindu-se mai mult timp atunci când apăreau imagini.

– Preşedintele a spus că nu putem face nimic. Tu ce părere ai?

Bărbosul scrâşni din măsele privind una dintre imagini. Încruntat, răspunse:

– Preşedintele nu-i în stare să şi-o găsească singur, de-aia e şefa de cabinet mereu cu el. Eu pot face ceva. Şi cunosc câţiva oameni de nădejde care mi s-ar alătura. Cum rămâne însă cu Armata şi Serviciile Secrete?

– Am eu grija de asta!

– Am înţeles! confirmă Bărbosul, apoi generalul îi dădu de înţeles că întâlnirea a luat sfârşit:

– Ţinem legătura, Bărbosule!

*

            Închizând uşa de la biroul generalului Filipescu, Bărbosul îl văzu pe ofiţerul de serviciu din anticameră cum se ridică de la birou, surprins să îl vadă ieşind de la Şeful de Stat Major.

– Şefule, arăţi ca olteanu’ când a văzut girafa, spuse Bărbosul înainte ca ofiţerul să deschidă gura.

Infanteria care nu mai e infanterie

Dragii moşului, privind în frumoasa ţară a Afganistanului, loc mirific plin de pietre, câmpuri de mac, mine antipersonal şi talibani, vom observa că se pregătesc să trimită acasă cu coada între picioare a treia putere mondială, supertehnologizata armată americană, după ce acum 100 şi ceva de ani i-au expediat pe englezi iar acum 30 de ani pe sovietici, arătându-le degetul mijlociu la toţi.

Ce au, de exemplu, în comun afganii cu vietnamezii sau somalezii? Sunt rase diferite, culturi diferite, religii diferite. Sunt ţări considerate corupte, sărace, cu oameni needucaţi, fără putere militară în sensul clasic al termenului. Deci, ce au ăştia de trimit armate după armate, care mai tehnologizate şi mai avansate, acasă cu coada între picioare?

 Simplu, au oameni mai buni. De la soldaţii tălpaşi la conducători, „needucaţii” somalezi, afgani, vietnamezi sunt războinici de o calitate mult mai bună decât americanii, englezii sau francezii.

Tălpaşi

Tălpaşi

De ce zic asta? Deoarece, pentru a câştiga un război, o parte trebuie să învingă. Şi asta înseamnă ocupaţie, „pacificare” şi control politic. Cea mai potrivită categorie de forţe pentru treb’şoara asta e infanteria. Pentru că, oricâte tancuri, oricâtă artilerie, oricâte avioane ai avea, totul se decide pe ultima sută de metri din teren. Locul soldaţilor şi al subofiţerilor, nu al generalilor.

Dacă se face o comparaţie între un soldat vestic, crescut în oraşe, educat cu internet şi Xbox, îndopat la McDonalds şi un păstor afgan crescut în munţi, tot timpul la pândă ca sa nu piardă o oaie şi hrănit cu te miri ce, odată la câteva zile, balanţa va înclina pentru cel de-al doilea ca material mai bun pentru un infanterist. Capacitatea naturală de a se orienta în teren, cunoaşterea detaliată a reliefului local, adaptarea la condiţiile de mediu, capacitatea de a citi o urmă de animal sau de om, precum şi adaptabilitatea superioară îl vor face pe păstor un soldat mult mai bun decât va fi vreodată un „vestic”. Cu simţurile tocite de viaţa între betoane, cu o inteligenţă condiţionată de un sistem de învăţământ cu anumite obiective, adolescentul „civilizat” transformat în soldat de un sistem militar creat pentru a scoate pe banda oameni instruiţi la un standard minim de pregătire se va baza întotdeauna pe o putere de foc superioară pentru a învinge.

HinduKush? Caucaz? Sau Retezat?

HinduKush? Caucaz? Sau Retezat?

O „armată” slab tehnologizată, fără resurse materiale, se va baza întotdeauna pe ingeniozitatea şi inteligenţa oamenilor săi. Oameni crescuţi de generaţii în munţi, păduri, deşerturi, jungle, perfect adaptaţi condiţiilor locale, capabili de a se orienta instinctiv, „citind” soarele, stelele, vântul şi natura din jur, capabili să se ascundă oriunde, să parcurgă distanţe mari pe jos, fără mijloace mecanizate, rezistenţi la frig, arşiţă, ploi, foame şi sete, adaptând la nevoile lor mijloacele existente, utilizând tehnici şi tactici „asimetrice” adaptate în permanenţă la situaţia de moment, fără a avea nevoie de control şi îndrumări „de sus”. Scopul nu e de a învinge o armată, ci de a o face să „arunce prosopul”, să tragă concluzia „îmi bag picioarele, mă duc acasă”. Vietnam, Somalia şi Afganistan stau mărturie.

Unealta cea mai folosită.

Unealta cea mai folosită.

Aruncată în luptă, o armată „din lumea a treia” va recurge la lovituri rapide şi precise, folosind suportul populaţiei locale ca informatori, ambuscade asupra căilor de comunicaţie, raiduri asupra posturilor de poliţie, a bazelor militare, înlocuind blindajul armatelor vestice cu viteza, considerată un mijloc de protecţie mai bun, folosind pentru aceasta mijloace tehnice simple şi multifuncţionale ca motociclete (pentru cercetare), camionete uşoare de teren (mijlocul principal de deplasare şi lovire, transportor de trupe, automitralieră, sistem de lansare a rachetelor nedirijate şi dirijate, antitanc, antiaeriene), camioane medii de 2,5-5 tone capacitate (la fel ca înainte, cu posibilitatea suplimentară de a transporta un sistem multiplu de lansare a rachetelor de tip BM-21 Grad) şi având în dotare arme uşor de folosit, precum puşti de asalt Kalaşnikov, arme cu lunetă, mitraliere universale (de tip RPK, PK, MG3 sau FN MAG58) şi grele (M2, DShK sau KPV), mortiere de 60, 81/82 şi 120 mm, lansatoare de rachete antitanc de tip RPG7, Fagot, Konkurs, Milan sau Maliutka, rachete antiaeriene de tip MANPAD (Strela, Igla, Stinger), mine antipersonal şi antitanc, dispozitive explozive improvizate (IED-uri), precum şi sisteme multiple de artilerie reactivă de tip Grad. Acestea din urmă pot nivela în câteva secunde o localitate de câţiva kilometri pătraţi şi vor pleca mai departe.

Carul de luptă al lumii a treia

Carul de luptă al lumii a treia

Conduse de oameni inteligenţi şi carismatici, adesea cu pregătire militară formală şi de foarte bună calitate (Mohhamad Farrah Aidid, şcolit la Roma şi la Academia Militară Frunze de la Moscova, Jonas Savimbi, antrenat in Academia Militară a Chinei, Dzhokhar Dudayev, fost general în aviaţia Armetei Roşii), cunoscători ai psihologiei adversarului, armatele extrem de mobile ale Lumii a Treia vor pune extrem de multe dificultăţi sistemului militar vestic, având cele mai multe şanse să-l învingă.

- Sweeper -