Road to…

Kaninah, guvernoratul Hadramawt, Yemen

Somewhere...

Somewhere…

Din toată situaţia, măgăruşul era singurul nevinovat. Sau poate singurul vinovat. Căruţul răsturnat şi fructele împrăştiate blocau drumul îngust, iar şoferul Volkswagenului Transporter începu să ţipe. Ajutorul său, enervat, trase un foc în aer, ceea ce-l luă prin surprindere pe Honved, servantul de la mitralieră, care, cu aplomb, consumă o jumătate de bandă ciuruind dubiţa. „O situaţie confuză” ar fi descris rapoartele oficiale incidentul, şi ar fi fost purul adevăr.

– Ce dracu’ faci, Honved? Unde ţi-e capu’? se auzi vocea lui Dumbravă.

– Mi-a scăpat degetu’ pe trăgaci, spuse împricinatul ridicând din umeri. Cine dracu’ l-a pus pe ăla să tragă ca la nuntă? Uite ce se întâmplă când nu respecţi regulamentu’…

– Bă, tu eşti tâmpit? E război civil aici, nu suntem la cazarmă!

– Gura, controlaţi duba şi vedeţi ce şi cum. O ştergem rapid de aici, spuse Bărbosu’ băgând pistolul în toc. DeeJay, da-mi Inmarsatul.  Şi mai freacă staţia aia. Cineva trebuie să răspundă la bază, ca-mi bag picioarele. N-o să mor într-o fundătură uitată de Dumnezeu pentru că-şi împachetează ei ţoalele de gală!

– Bine şefu’, se auzi vocea moale a lui Bela.

Bărbosu’ privi încruntat cerul senin.

– Auzi bă ungure, nu’ș de ce am proasta impresie că-s în curu’ gol la duș și unu’ se uită pe gemulețu’ de la baie la mine… Ție nu ți se pare?

Lunetistul se uită într-o doară la el.

– Șefule, treci în maşină, bate rău soarele ăsta…

* * *

 Deasupra lor, la mare înălțime, o dronă își focaliză sistemul video și transmise imaginile mai departe.

* * *

 Undeva, pe coasta Oceanului Indian

Bennett de la OGA. Legenda vie a trailerului privea concentrat pe ecranul de pe perete. Mitraliorul din camionetă ciuruise dubiţa sănătos, spera doar că încărcătura scăpase fără alte răni. Dar cine erau cei din maşină? Uniforme, arme de tip est-european… Erau din Forţa de Stabilizare? Ceru tehnicianului să mărească imaginea celui care părea liderul grupului.

* * *

Yemen

Acoperit de DeeJay şi de Dumbravă, Bărbosu’ deschise uşa laterală a Transporterului. Pe cele din faţă nu avea rost, era clar că mitraliera Honvedului se achitase cu brio de menirea ei. Pe lângă un purtător de Kalaşnikov decedat, căpitanul mai găsi doi prizonieri legaţi de mâini şi de picioare, cu saci negri pe cap. Nu mai avea loc de îndoială, aşa că le făcu semn subordonaţilor să-i ducă la camionetă şi adună rapid tot ce însemna acte şi dispozitive electronice.

* * *

Trailerul

Bennett privi cu atenţie steagul de pe mâneca ofiţerului. Avea memoria feţelor, de aceea ceva îi părea cunoscut. Mai văzuse undeva figura acestuia. Roşu, galben, albastru, plus ceva ca un dragon cu cap de lup brodat peste. Căută pe Google drapelul. Două ţări, România şi Ciad. Clar, forţa de stabilizare. Dar cine era ofiţerul, de ce figura lui i se părea cunoscută? Vedea cum oamenii săi erau luaţi din epava ciuruită şi mutaţi în bena camionetei. Transmise un mesaj cu prioritate CRITIC.

* * *

Yemen

Bărbosu’ ridică iar telefonul de satelit încercând să prindă baza, în timp ce Dumbravă, DeeJay şi Honvedul încercau să asigure un confort minim celor două victime, după ce le tăiaseră legăturile. Rănile multiple arătau o tortură destul de rea, cine-i prelucrase pe cei doi folosise multă forţă. Dar nici ei nu erau tipul clasic de arabi subnutriţi. Păreau bine făcuţi. Trei priviri întrebătoare se întoarseră spre comandantul lor.

* * *

Trailerul

George Andronescu. Captain, Romanian Army reserve. Scout, mountain warfare specialist, sniper and demolitions qualified. Certified paramedic. Former journalist. Previous deployments: Chad, Syria, South Sudan.

Arpad Bela. Sergeant, Romanian Army. Scout, mountain warfare specialist, sniper qualified. Previous deployments: Syria.

Adrian Dumbravă. Sergeant, Romanian Army. Scout, mountain warfare specialist, parachutist, parachute rigger, driver/mechanic. Previous deployments: Afghanistan, Syria.

Tiberiu Popescu. Sergeant Major, Romanian Army. Scout, mountain warfare specialist, parachutist, RTO/communication specialist. Previous deployments: Afghanistan, Syria.

Marko-Istzvan Rosztóczy-Szervánszky. Corporal, Romanian Army. Scout, mountain warfare specialist, machine gunner qualified. Previous deployments: Syria.

Bennett fluieră. Şase ani. Coloana de refugiaţi din Ciad. Reporterul dement era acum căpitan în rezervă. Căută în memorie. Cum îl numise atunci mercenarul ăla ucrainian, copilotul de pe avionul de transport? Bozgor.

* * *

Yemen

Bărbosu’ încerca a cincea oară telefonul de satelit. Nici un răspuns. Întinse mâna să plieze antena, când aparatul bipăi scurt şi pe ecran se ivi imaginea unui plic poştal. Cine dracu’ îi dădea lui sms-uri? Deschise mesajul.

„Take care of my men, bozgor. I’ll buy the drinks. Instructions will follow”

Cei patru soldaţi din Toyota Hilux îşi priviră uimiţi şeful cum arătă degetul mijlociu cerului şi urlă:

– Sunt dobrogean, în morţii mă-tii, nu bozgor!

* * *

Trailerul

– I think they got your message, Sir, spuse tehnicianul din faţa consolei, rânjind amuzat la gestul celui de pe ecran.

* * *

Yemen

– Honved, trusa medicală! Şi din containerul alb, două pungi de glucoză şi două de Ringer! urlă Bărbosu’. Restul în maşină şi valea!

– Şefu, am prins baza! E Schmidt, germanezu’…

– Pai Richardson unde dracu’ e?

– Pe mine mă întrebi?

Bărbosul luă receptorul staţiei radio AN/PRC-117. De la capătul celălalt se auzi vocea maiorului german:

Captain, the main base was attacked, we are preparing to shut down and get out. Expecting new attacks. I spoke to colonel Richardson and you are advised to leave the country immediately, by any means. You are on your own, officially. I say again, you are on your own! Do you understand?

– Yes sir, we will leave the country. We will expect any help?

No. Proceed to nearest Yemeni border exit and go! Contact your embassy in the country you land. This is an official order!

– Clearly understand. Patrol 226, over!

Good luck, captain!

– Deci valea, spuse Bărbosu’. Asiguraţi pe amărăţii ăia doi şi s-o călcăm…

– Unde bre? Şi cine bidonu’ meu sunt ăştia? întrebă Dumbravă.

– La dracu’! Şi ăştia, dacă ar fi să ghicesc, sunt Delta. Sau CIA. Americani, sigur.

– De unde ştii?

– Mi-a adus aminte cineva că am o datorie la el. Cam lungă. Trebuia să dau de băut acum nişte ani, dar nu s-a prezentat s-o încaseze.

– Şefule, nu arată ăştia a  americani. Sunt arabi ceva mai hrăniţi… spuse honvedul.

– Cred că-s ceva neam de vaffanculo, macaronari sau ceva mexicani, ăia-s mai coloraţi…

– Mda, spuse mitraliorul, bagi pungile astea în ei? Le agăţ de postament?

– Exact, spuse căpitanul, scoţând telefonul de satelit care începuse să bipăie. Deschise mesajul.

„Head east to Mahmeddah, then go south to Hisn Ba Qirdan. Follow the river valley until you reach the E3 road, go south east to As Sufal. Then go south-west until you reach the sea coast. You will be waited. Password is Bozgor, answer is Chad.”

– Bela, scoate harta!

* * *

6 ore mai târziu, As Sufal, Yemen

– Acum ce facem, şefule? întrebă Bela de la volan.

– Ia-o la dreapta, spre Aden. Avem de mers până ajungem la mare. Mai ai vreo 15 kilometri, dacă harta nu minte. Când ajungem la ţărm, cică ne aşteapta cineva. Presupun că va trebui să lăsăm maşina, să ne săltăm bagajele şi să ne cărăm cu ceva elicopter. Ce muniţie mai avem?

– Păi ce-a consumat Honvedu’, juma’ de bandă. În rest, muniţia e completă. Apă avem, haleu este, vezi ce ne mai trebuie pentru autostopiştii ăia doi, spuse DeeJay, adjunctul la comandă. Ce fac?

– Bre, după câte două pungi de glucoză şi una de Ringer de căciulă, cel puţin au puls şi tensiune stabilă. Oxigenarea e la 96%, ceea ce-i bine, presupun că n-au leziuni interne. Per total, vor prinde mâine soarele răsărind…

– Bun aşa, rânji operatorul radio.

Munţii sterpi care se mai vedeau în zare lăsaseră loc unui deşert aproape plat, presărat cu tufe de iarbă uscată şi culcată de vânt. În benă, îngrămădiţi printre bagaje, cei doi străini absorbeau încet conţinutul pungilor de perfuzii, supravegheaţi atent de căpitan şi de mitralior.

– Şefule, ajungem pe plajă, spuse lunetistul de la volan. Nu-i nici un elicopter aici…

– Cum dracu’? Da’ ce e?

– Pai văd o barcă cu motor şi doi sprijiniţi de ea, par că fumează…

– Hai la ei, să-i intrebam de sănătate.

Camioneta se apropie încet de Zodiacul cu motor, cu armele pregătite. Bărbatul mai înalt ce se sprijinea de barcă veni spre ei, în timp ce celălalt începu să pregătească plecarea.

– Who is the bozgor? întrebă.

– I am, I was in Ciad, veni replica Bărbosului.

– Ok captain, help me move the wounded, take your bags, leave the truck and we have to go. We’ll made a nice boat trip to Horn of Africa, spuse bărbatul bronzat zâmbind.

– Ce zice ăla şefu’? Că engleza mea nu-i prea strălucită, spuse Honvedul.

– Cică să-i mutăm pe autostopişti în barcă, să ne luăm bulendrele şi să lăsăm căruţa aici. O să facem o plimbare cu barca.

– Care barcă, aia de cauciuc?

– Presupun că au una mai mare, spuse Bărbosu’ ridicând din umeri. Cu asta nu ajungem noi în Africa nici să ne ducă Sinbad Marinaru’…

Zis şi făcut, cei doi răniţi fură aşezaţi în barcă cu atenţie, bagajele mutate, iar cei cinci membrii ai patrulei dădură o mână de ajutor împingând Zodiacul la apă. Îşi găsiră locuri confortabile şi priviră coasta cum se îndepărtează.

– I hope you don’t mind, captain, spuse încet cel ce părea la conducere, but because of your passengers we must keep a very low profile.

– Ce zice yankeu’?

– Că din cauza autostopiştilor tre’ să mergem pe burtă, de-aia n-au venit cu elicopterele…

După o jumătate de oră, barca se lipi de o navă de mici dimensiuni, cu catarg şi vele. Răniţii fură imediat transportaţi în cală, la umbră, bagajele săltate la bord iar cei cinci soldaţi fură invitaţi pe punte, să ia loc în faţa unei mese îmbelşugate. Era o schimbare binevenită faţă de raţiile mâncate în ultima săptămână. Doze de sucuri reci fură împărţite.

– Do you have a Dr. Pepper at hand? întrebă Bărbosu’.

– Ce-i aia? se auzi vocea lui Dumbravă.

– Suc de cireşe. Bate la cur orice, după părerea mea.

– Dă-mi şi mie unul, să-l încerc…

* * *

15178-sailing-largeQandala, Somalia

Croaziera durase o zi şi o noapte, timp în care Bărbosu’ primise mulţumiri pentru tratamentul asigurat celor doi autostopişti de către un medic ce se ivise din cala vasului. Dormiseră pe punte, înfăşuraţi în pături, vegheaţi de cerul înstelat şi legănaţi de valuri. Era atâta linişte, îşi spuse Bela, că-şi putea auzi gândurile. Nu împuşcături, nu urlete, nu frica de necunoscut. Doar o mare calmă, o navă cu pânze şi linişte.

După prânz, dhow-ul se apropiase de gura unui râu. Marinarii arabi strânseră pânza mare, lăsară la apă barca cu motor şi mutară răniţii în ea. Americanul făcu semn celor cinci soldaţi să-şi strângă echipamentul şi să coboare în Zodiacul ce sălta uşor pe valuri. Odată toată lumea la bord, cârmaciul făcu un rondou larg în jurul navei şi se îndreptă spre mal. Acolo erau aşteptaţi de un bărbat înalt, solid, cu o barba stufoasă şi un aer relaxat de şef.

– Captain Andronescu, my name is Bennett. I think we have a long history to share together. And this one, spuse el întinzându-i o sticlă de Remy Martin.

– Seems that you know more about me than I know about you, sir, including my tastes of booze… replică Bărbosu’ zâmbind.

– Ce ciripesc aia acolo mă? se auzi şoapta Honvedului. Că am învăţat engleza în orezărie…

– Şefu’ îi zice ăluia ca amerlocu’ îl cunoaşte bine, incluzând preferinţele la pileală, primi răspuns de la Dumbravă.

– E de bine sau de rău?

– Zic că-i de bine, dacă împart cu noi sticla aia…

Bărbosu’ primi sticla şi făcu semn spre două camioane din spatele lui Bennett, unul în care fuseseră încărcaţi cei doi răniţi, doctorul şi echipamentul medical. Americanul făcu semn către cel gol, iar Bărbosu’ şi Dumbravă schimbară nişte zâmbete de încântare.

– Low profile, that’s it? fu întrebarea pusă americanului.

– Lowest at all, răspunse acesta rânjind.

– Ce dracu’…

– Gura Honved. Nu în fiecare zi ai ocazia să te plimbi c-o bucată de istorie!

– Adică?

– Unimog 404, Dumbravă, ştii să-l conduci?

– Ştiu bre. Am văzut unul în Germania, la un vecin de-al lu’ văr-meu. E pe benzină, are motor de 2 litri şi ceva, luat de la Mercedesu’ ăla vechi, bot de cal. Motoare fără moarte, mănâncă benzină oricât de proastă, punţi portal, camion simplu, de luptă şi război. E modelul ăla cu trei manete la cutia de viteze?

– Cum dracu’ trei manete la cutia de viteze? se auzi vocea DeeJay-ului.

– Prima schimbă vitezele, a doua schimbă sensul de mers, înainte-înapoi, şi a treia cuplează reductorul. Simplu!

– Simplu pentru tine, bodogăni transmisionistul. Nevastă-mea abia se descurcă cu una…

– Îmbarcarea! Dumbravă, conduci tu sau trec eu la volan?

– Boss, fă-mi plăcerea şi lasă-mă pe mine…

* * *

unimog_s_404_sp_2014-06-15Drumul fusese scurt. Ajunseseră la o pistă de pământ bătătorit, pe care staţiona un Hercules cu însemne civile. Primul camion urcă direct, iar cel de-al doilea îl urmă. Patru aviatori se repeziră să asigure cele două vehicule, în timp ce piloţii porneau motoarele şi efectuau ultimele verificări înainte de zbor. Bărbosu’ desfăcu sticla de coniac şi trase un gât zdravăn. O întinse americanului.

– I should pay for another one, I was due for six years…

– It’s ok, răspunse acesta sorbind din sticlă înainte dea o întinde spre Bela. Acesta sorbi şi o întinse celui de-al doilea american, cel care-i luase de pe plajă. Acesta, al cărui nume aflaseră că este Matt, sorbi fără comentarii şi o împinse DeeJay-ului. Sticla făcu astfel încounjurul calei avionului până se goli.

– For the guys you saved, fu concluzia lui Matt, scoţând o sticlă de bourbon. This one is on me, spuse el înmânând sticla Honvedului…

Gladio 2.0

gladioDragii moşului, zilele trecute guvernul ce cârmuieşte destinul poporului frate lituanian a scos pe piaţă o broşurică de vreo 70 şi ceva de pagini, în care explică cetăţenilor ce-i păstoreşte ce trebuie făcut în cazul unei invazii ruseşti. Clar, cu subiect şi predicat, aţi citit bine: invazii ruseşti. Inclusiv armele, mijloacele de luptă blindate, grenade, mine, etc. La coadă sunt explicate metode de survival, copiate din manualele bune aflate pe piaţă (SAS survival manual, Overlevnad al armatei suedeze, FM 21-76 al US Army) şi aduse la zi.

Un pic de istorie se impune, pentru cei ce nu o ştiu (şi vor fi condamnaţi să o repete):

– ţările baltice au o lungă tradiţie în războiul de gherilă împotriva Armatei Roşii, imediat după revoluţia bolşevică, apoi în timpul ocupaţiei naziste, apoi după cel de-al doilea război mondial, când foştii membri ai LVR (Lietuvos vietinė rinktinė – Forţele de Apărare Teritorială Lituaniene), unitate de luptă anti-partizani, şi ai diviziilor SS baltice (a 20-a divizie Waffen SS, 1st Estonian), precum şi membrii acestora care au scăpat spre Marea Britanie şi Suedia s-au organizat ca Forest Brothers, denumirea generică sub care partizanii anticomunişti din ţările baltice, alături de aşa numiţii „cursed soldiers” din Armia Krajova poloneză şi luptătorii anticomunişti români au luptat împotriva invadatorilor sovietici şi a regimurilor impuse de aceştia. Ajutaţi sporadic de britanici şi de suedezi, prin infiltrari de oameni şi echipament (operaţiunea Jungle, desfăşurată de MI6 între 1948 şi 1955, când a fost anihilată de NKVD), aceştia au luptat pe durata a mai bine de 10 ani cu forţele sovietice, bilanţul urcând la 50,000 de victime.

– beneficiind de experienţa Unităţilor Auxiliare ale Home Guard şi mai apoi de expertiza şi structura SOE (Special Operations Executive), considerată cea mai titrată organizaţie pentru război subversiv, după cel de-al doilea război mondial Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii au decis crearea unor unităţi paramilitare de luptă împotriva unei ipotetice invazii sovietice a Europei de Vest, compuse din „celule” de luptători şi depozite ascunse de armament, specializate în asasinate, sabotaje şi război de gherilă.

Unul dintre puţinii istorici care s-au ocupat de acest „amănunt” al Războiului Rece, Daniele Ganser, spune în cartea sa NATO’s Secret Armies:

„Coordinated by the North Atlantic Treaty Organization (NATO), {the secret armies} were run by the European military secret services in close cooperation with the US Central Intelligence Agency (CIA) and the British foreign secret service Secret Intelligence Service (SIS, also MI6). Trained together with US Green Berets and British Special Air Service (SAS), these clandestine NATO soldiers, armed with underground arms-caches, prepared against a potential Soviet invasion and occupation of Western Europe, as well as the coming to power of communist parties. The clandestine international network covered the European NATO membership, including Belgium, Denmark, France, Germany, Greece, Italy, Luxemburg, Netherlands, Norway, Portugal, Spain, and Turkey, as well as the neutral European countries of Austria, Finland, Sweden and Switzerland.”

Gata cu istoria, ne întoarcem în ziua de azi. Cum ar arăta un Gladio 2.0? Cu oameni antrenaţi în cyberwarfare, arme şi dispozitive explozive „tipărite” la imprimante 3D (aşa cum am zis aici şi aici), cu informaţii adunate rapid şi uşor cu un smartphone şi transmise printr-o staţie SATCOM sau un telefon de tip Thuraya sau Inmarsat, o campanie de networked guerilla va contracara războiul hibrid al Rusiei? Asta sa fie generaţia a 5-a a războiului?

Medicale: Ditch medicine

„For wounded soldier who sees his strength ebbing into the warm pool of liquid by his side and seeks relief from his pain by crushing the blades of grass in his hands, thoughts are of family never to be seen again and aid from whatever quarter he can find it. Ditch medicine – the difference between life and death – often starts with a thud of a pair of boots landing beside the soldier and PHCP simply grasping his hand and peering into his ashen face”

Hugh L. Coffee – Ditch Medicine

Închipuiţi-vă că aveţi de asigurat îngujirea medicală într-un mediu cum este cel din clipul de mai sus. Nu neapărat din cauza unui conflict armat, ci mai degrabă din cauza unui cutremur cum a fost cel de sâmbătă. Clădiri dărâmate, lipsă apă curentă şi energie electrică, servicii de urgenţă mult suprasolicitate, mai ales de idioţi care sună nu să raporteze cazuri de urgenţă, ci ca să întrebe ce să facă, în loc să se pregătească din timp, ca să cităm pe flăcăul ăsta. Ce veţi face?

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit.

Nu sunt medic şi nici nu voi fi vreodată. Nu voi petrece , la 40 de ani ai mei, încă trei pentru a face o postliceală sanitară doar ca să am dreptul legal de a pune o perfuzie. Nu sunt fan al Oliviei Ştir sau cum morţii mamii ei o cheamă pe tuta aia care a declarat ca vaccinurile provoacă autism. Ceea ce ştiu şi pot e prim ajutor. Asta mi-a plăcut, asta fac. Dacă voi avea ocazia, voi urma un curs de paramedic, dar nu-mi voi face o meserie din asta. Îmi ajunge voluntrariatul.

Asta a fost disclaimer-ul.

Consider că un curs autorizat de prim ajutor, că e făcut cu flăcăii mei de la SARS, cu oricare alt ONG sau cu Crucea Roşie (care ar trebui să fie mult mai activă în pregătirea populaţiei pentru cazuri ca inundaţii, cutremure şi alte asemenea, dar doarme în bocanci) trebuie să stea la fundamentul oricărei pregătiri medicale şi să facă parte din cultura generală a oricărei persoane, începând cu vârsta de 6 ani. La fel ca scrisul şi cititul, utilizarea unei arme (aici incluzând măsurile de siguranţă)  utilizarea unei hărţi şi orientarea în teren. Sunt cunoştinţe de bun simţ, pe care ar trebui să le aibe oricine.

În cazuri precum cel de sus, unde principala problemă care se pune este supravieţuirea imediată, din varii motive, utilizând un echipament extrem de limitat (îmi voi umple rucsacul cu cele trebuincioase, kitul medical va fi unul mic), voi improviza. Nu poţi, efectiv, căra o sală de operaţii într-un rucsac. Deci, pe de o parte, va trebui să am cunoştinţele medicale necesare, iar pe de cealaltă parte, să recurg la improvizaţii. Deci, dacă pot lipi rănile cu SuperGlue, utiliza crengi pe post de atele şi folosi o jachetă înfăşurată pe post de guler cervical, o voi face. Treaba mea nu e să fac operaţii pe creier, ci să-i acord o şansă în plus ca să ajungă la un adăpost/spital/medic. E medicină făcută pe genunchi, nu neurochirurgie.

De aceea îmi sfătuiesc cunoscuţii să urmeze un curs de prim ajutor cât mai complet, ca fundament al pregătirii medicale. Apoi urmează, aşa cum am zis şi aici, toate celelalte. Pentru cei cu timp liber, voluntariatul la un Serviciu de Ambulanţă (SABIf-ul din Bucureşti are 1000 de voluntari, am văzut că şi SAJ-ul Bistriţa Năsăud recrutează, poate mai sunt şi alţii, nu ştiu) poate fi o bună oportunitate de practică şi învăţare continuă, sub supravegherea profesioniştilor. Pentru cine are chef de citit şi stăpâneşte bine engleza, aici şi aici găsiţi nişte cărţi interesante. Dar, repet, trebuie să ştiţi ce faceţi, nu că „bre, nu respiră, îi găuresc eu traheea că aşa am văzut în filme”.

Concluzia? Pregătiţi-vă. Cursuri, voluntariat, lecturi. Poate n-o să vă folosească, dar de stricat, n-o să strice.

 

Brace yourself, winter is coming!

pw8brslBăgând linguriţa într-o caserolă cu îngheţată, nu pot să nu mă gandesc, ţinând seama de răcoarea de afara (cică-s 10 grade Celsius), la faptul că vine iarna,fraţilor! Drept pentru care, astăzi vom discuta despre chestii specifice sezonului rece.

Luând la puricat diversele manuale pentru cotonogeală pe timp de iarnă, printre care şi VinterSoldat al armatei suedeze (dacă nici ăştia nu se pricep la război în condiţii de frig, atunci nu ştiu cine s-ar mai pricepe), cele mai mari probleme stipulate in doctrină (ceva ce Armata Româna n-am auzit să aibe, deşi avem 5-6 luni de iarnă pe an, practic) sunt echiparea şi afecţiunile specifice.

Echiparea soldatului pentru luptă pe timp de iarnă se face prin folosirea unui sistem de îmbrăcăminte compus din mai multe straturi subţiri, aerul dintre straturile textile fiind cel mai bun izolator (un foarte bun exemplu fiind sistemul american ECWCS, compus din 7 straturi), care pot fi combinate în funcţie de temperatură, umiditate şi nivelul de efort, un post de santinelă în ploaie la o temperatura de +5grade (static, umezeală mare şi temperatură rezonabilă) fiind diferit de o căţărare pe gheaţă la -20 de grade (nivel mare de efort, nivel de umezeală redus şi temperatură scăzută).

Afecţiunile principale produse de condiţiile de mediu specifice sezonului rece sunt degerăturile, hipotermia şi ceea ce se numeşte „picior de tranşee”.

1. Degerăturile sunt leziuni ale ţesuturilor care se pot manifesta doar la suprafaţa pielii sau în profunzime, la nivelul tendoanelor, articulaţiilor şi muşchilor. În cazul degerăturilor grave, lichidul din interiorul ţesutului pielii se congelează, rezultând apariţia cheagurilor de sânge în vasele sanguine şi provocând îngreunarea circulaţiei oxigenului în sânge, esenţial pentru buna funcţionare a ţesuturilor. În aceste condiţii, este necesară o vizită la medic pentru a reduce pe cât posibil daunele provocate ţesutului epitelial.

În funcţie de gravitatea şi ţesuturile afectate, degerăturile se clasifica astfel:

  • Degerături de gradul I – formă uşoară, afectează doar suprafaţa pielii, provocând dureri şi mâncărime. Apar pe piele pete albe sau galbene şi provoacă senzaţie de amorţeală. Nu cauzează daune permanente.
  • Degerături de gradul II – pielea îngheaţă şi devine aspră, însă ţesuturile adânci nu sunt afectate. Apar leziuni închise la culoare, dar care se vindecă în trei-patru săptămâni dacă sunt tratate corespunzător. Pielea afectată este sensibilă şi provoacă dureri la atingere.
  • Degerături gradul III – formă gravă, se remarcă degerături profunde care pătrund până în ţesuturile adânci. Este momentul când muşchii, tendoanele, vasele de sânge şi nervii pot congela, astfel că stimulii nu mai fac corpul să reacţioneze. Persoana afectată este supusă riscului de a-şi pierde permanent membrele sau simţurile, astfel că este necesară intervenţia chirurgicală dacă se localizează cangrena.

Tratamentul se face, în primul rând, prin încălzirea treptată a zonei afectate, în funcţie de gravitate şi trebuie să se evite o perioadă expunerea la temperaturi scăzute, întrucât rănile se pot agrava. Apoi, hainele trebuie scoase şi înlocuite cu unele uscate, iar zonele degerate acoperite cu pături.Procesul de încălzire tebuie să se deruleze treptat, prin urmare se recomandă menţinerea zonelor afectate în apă caldă, la temperatura de 34-37 grade celsius, urmată apoi de aplicarea unui pansament steril. De asemenea, se recomandă administrarea de băuturi calde (nu fierbinţi!), pentru redarea echilibrului termic din interior.

2. Hipotermia este extrem de gravă şi necesită să fim foarte atenţi la semne şi simptome. Hipotermia este o afecţiune în care temperatura corpului scade sub 35° C. Participarea la sporturi de iarna, cum ar fi schi fond, drumeţii, expediţii, etc., poate prezenta, în absenţa măsurilor adecvate, un risc în situaţiile în care temperatura organismului poate scădea la niveluri periculoase. De foarte multe ori epuizarea fizică este un factor care predispune la apariţia stării de hipotermie. În cazul în care se instalează epuizarea şi intensitatea efortului scade, temperatura la nivel central începe sa scada. Frisoanele care apar sunt o modalitate prin care organismul încearcă să genereze căldura. O data cu scăderea temperaturii, pielea va deveni rece şi palida, ritmul respiraţiilor va fi încetinit iar pulsul va deveni lent şi neregulat. Dacă expunerea la frig continuă vor apare slăbiciunea, lipsa de coordonare, somnolenţa, lipsa de îndemanare şi dificultăţi de vorbire (sub 32°C). Dacă scăderea temperaturii corpului continuă, persoana va intra în comă şi apoi stop cardio-respirator.

Tratamentul constă în încălzirea victimei şi uneori poate fi necesară resuscitarea cardiopulmonară. Aceasta trebuie efectuată persoanelor care par moarte deoarece au şanse de succes.

3. „Piciorul de tranşee” este cauzat de expunerea prelungită a picioarelor unui mediu rece şi umed. Se poate întampla si la temperaturi de pana la 15ºC daca picioarele sunt ude in mod constant. Se poate întampla cu picioarele ude pe timp de iarna sau picioare ude in conditii mult mai calde. Mecanismul de producere a leziunilor este: picioarele ude pierd căldura de 25x mai repede decât uscate, deci organismul foloseste vasoconstricţia să încetinească circulaţia periferică în zona picioarelor pentru a limita pierderile de căldură. Ţesutul cutanat (pielea) începe sa moară din cauza lipsei de oxigen şi nutrienţi (substanţe nutritive) şi acumularea de produşi toxici (de metabolism). Pielea este iniţial roşiatică şi putin amorţită, cu furnicături şi mâncărime. Dupa aceasta fază devine palidă şi încreţită, iar în final violet închis, cenuşiu sau albastru. Ţesuturile afectate, în general mor şi se exfoliaza. În cazuri severe, “piciorul de tranşeu” poate sa implice degetele, calcâiul sau întreaga labă a piciorului. Daca circulaţia este restricţionată mai mult de 6 ore, se vor instala afecţiuni permanente. După mai mult de 24 de ore, victima poate să “piardă” piciorul. “Piciorul de tranşeu” afectează permanent circulaţia din zonă, iar aceasta rămâne cu sensibilitate la răni cauzate de frig. Un fenomen asemănător se poate întâlni, în anumite condiţii şi la mâini.

Tratamentul – Prima masură este ca persoanele afectate să iasă din mediul care a cauzat afecţiunea. Continuă cu spălatul cu grija şi uscatul picioarelor, reîncalzire lentă si menţinerea acestora într-o poziţie ridicată. Ţesuturile nefiind îngheţate, ca în cazul degerăturilor severe, picioarele sunt mult mai predispuse la rănire în cazul mersului. Persoanele cu “picior de tranşeu” nu trebuie sa meargă, vor trebui transportaţi cu targa. Dintre simptomele întâlnite sunt durerea şi mâncărimile. Se pot administra calmante ale durerii (ex: Ibuprofen). Prevenirea este cea mai buna abordare a fenomenului. Păstraţi picioarele uscate purtând încălţăminte corespunzătoare. Verificaţi regulat picioarele dacă sunt ude. Dacă picioarele se udă (fie din cauza transpiraţiei fie din cauza mersului/călcatului în apa), opriţi-vă, uscaţi-le şi puneţi şosete uscate. Uscarea periodică, ridicarea şi masajul, ajută de asemenea. Schimbaţi şosetele cel putin odată pe zi si nu vă culcaţi cu ele ude. Aveti grijă la şosetele strâmte care restricţionează circulaţia. Folosiţi pudra pentru picioare cu hidroxid de aluminiu. Alpiniştii de mare altitudine îşi tratează picioarele împotriva transpiraţiei cu o saptamană înainte de ascensiune. Ingredientul activ, hidroxidul de aluminiu, va împiedica transpiraţia picioarelor până la o lună si nu există contraindicatii ale acestui tratament.

Concluzia care se impune este rostită de unul din cei interievaţi în în clipul de mai jos: „If you can fight and survive in extremes of the Arctic, you can survive anywhere in the world.”

 

 

Cold War 2.0

Scenariu: o armă chimică dispărută în timpul haosului din Libia este “găsită” discret de serviciile de informaţii saudite, transportată cu un C-17 Globemaster aparţinând Qatarului în Siria şi detonată de o grupare cecenă sub control saudit în periferiile Damascului. Pentru că originea armei chimice este aceeaşi cu cele aflate în arsenalul guvernamental sirian, adică Rusia, toate degetele se îndreaptă spre Bashar Al-Assad. Reacţia previzibilă a Occidentului: intervenţie militară “debarcarea” regimului Assad, “democratizarea” ţării. După, printre multele “proiecte de reconstrucţie” se află şi una-două conducte ce vor transporta petrolul şi gazele Arabiei Saudite şi ale Qatar-ului spre cumpărătorii europeni, ocolind astfel “monopolul” rusesc.

Problema se complică prin adăugarea Iranului în ecuaţie, majoritatea şiită din Siria fiind susţinută de Iran (cu Hezbollah-ul aferent) într-un alt “war by proxy”. Este cunoscută râca dintre monarhiile petroliere din sudul Golfului Persic cu vecinul năbădăios din nord. Eterna dispută dintre saudiţii sunniţi şi iranienii şiiţi, cu un praf zdravăn de lăcomie şi unul la fel de mare de hegemonie regională şi, de ce nu, mondială.

Ne mutăm un pic mai la nord. După „pacificarea” Ceceniei după principiul „să nu mai rămână piatră peste piatră”, invazia Crimeei şi cele două „republici” separatiste din estul Ucrainei, „omuleţii verzi” sunt gata de asalt. Agresiunea împotriva Georgiei (2008) şi ultimele evoluţii din Nagorno Karabakh, unde o Armenie sprijinită de Rusia a forţat nota Azerbaijanului aliat al Turciei, precum şi ultimele evoluţii în relaţiile ruso-turce (doborârea avionului rusesc de către turci, pupatul pe obraji dintre Putin şi Erdogan, „lovitura de stat” din Turcia) duc o criză definită prin ambiguitate, graniţe şi comportamente extrem de fluide („duşmanul de azi e prietenul de mâine”), unde Rusia este aliata Americii în războiul împotriva terorismului, dar nu sunt aliaţi prea buni, din moment ce sprijină în Siria facţiuni diferite, Turcia face un joc propriu, dar se declară aliata Rusiei, în timp ce e membru NATO, ducând la confuzie chiar şi cei mai dibaci observatori.

China, la rândul său, îşi măreşte prezenţa în Marea Chinei de Sud, provocând astfel conflicte şi tensiuni cu vecinii aliaţi (Filipine, Taiwan) şi nealiaţi (Vietnamul) cu SUA. Probabilitatea unor mari rezerve petroliere şi de gaze (contestată de unii) a pus paie pe foc în disputele teritoriale dintre China şi vecinii săi, Vietnamul, Taiwanul, Japonia şi Malaiezia fiind principalii. Pretenţia SUA de a menţine „libertatea navigaţiei” în zonă intră în coliziune directă cu eforturile Beijingului de a o declara zonă economică exclusivă, cu toate drepturile ce derivă din aceasta.

Cel mai puternic blestem al chinezilor sună cam aşa: „Îţi doresc să trăieşti timpuri interesante”. Să fie acesta şi cazul nostru?

A state of mind

„Trance is a state of mind” – DJ Tiesto

SL272933Dragii moşului, aia a fost jucăria cu care m-am bestializat în weekend. Un Hilux dubla cabină, în varianta de bază, cu 88.000 km la bord, nemodificată, aparţinând celor de la RedBull. Am chinuit-o prin pasul Jiu-Cerna şi la Râpa Dracilor, cărând lemne pentru focul de tabără, pe drumuri forestiere rupte de camioanele forestierilor ilegali (RomSilva să trăiască!), fără să sughită în vreun fel, încărcată cu buşteni şi cinci nesănătoşi la cap.

Seara, la foc, întrebat de ce mi-am pus ambiţia să urc până în varful Pietrei Iorgovanului, mi-am dat seama că Hilux-ul, ca maşină în sine, nu reprezintă nimic. Ceea ce conteză e ideea din spatele lui, conceptul de lucru universal, care poate face orice, ajunge oriunde, la orice oră din zi sau din noapte, indiferent dacă e căratul unui kilogram de roşii de la Lidl sau degustarea de jiao-zi în Beijing, luând în răspăr tot Drumul Mătăsii ca să faci asta.

Ideea de briceag elveţian în lumea auto, ce poate face orice îi trece prin cap unui om (mers pe şosea sau arătură, transport marfă ori persoane, maşină de luptă, vehicul de plăcere) şi să ajungă oriunde, din creierii munţilor până pe cea mai depărtată plajă, surâde unor utilizatori la fel de polivalenţi ca maşina ce-o aleg. Indiferent dacă eşti scafandru, paraşutist, pasionat de camping sau alpinist (dau doar câteva exemple) genul ăsta de maşină va fi printre primele la care te vei gândi.

La fel şi oamenii. Indiferent de ce te apuci mai întâi, vei ajunge s-o faci si pe aia, şi pe cealaltă, aşa că la final te vei trezi o persoană capabilă să facă orice, să ajungă oriunde, prin forţe proprii, fără a cere ajutorul cuiva. O persoană ce face treaba până la capăt, fără să-i pese de părerile „binevoitorilor”, indiferent de eforturi sau sacrificii. O persoană polivalentă, policalificată, echivalentul uman al briceagului elveţian.

Ca final, o piesă favorită a lui DJ Bumtzi-Bumtzi Fumatu’, mare amator de gazon, piesă ce avea mari şanse să ajungă în topul most hated, alături de Holograf:

Higher grounds

Dragii moşului, stând la o cafea îmbunătăţită (tovarăşu’ Carolans sa trăiască) şi gândindu-mă ce să pun în rucsac pentru o plimbare prin Retezat săptămâna viitoare, în compania bunului prieten Vulturu’, pentru a asigura asistenţa medicală la Oslea Night Ridge (care vă nimeriţi pe acolo, băgaţi-vă în seamă), mi-am dat seama că am neglijat un aspect fundamental al pregătirii şi echipamentului specific în cazul insurgenţilor: lupta în munţi. Deoarece, în general, insurgenţii ce folosesc zonele montane ca refugiu sau câmp de luptă sunt localnici, deci aclimatizarea, pregătirea fizică şi cunoştinţele despre supravieţuire în teren sunt înnăscute, adversarii, în general flăcăi de asfalt dedulciţi la McDonald’s, vor avea mari probleme. După cum spuneam şi altă dată, una e să fii capră de munte şi alta măgar cu samar.

terrainAşa cum se vede în imaginea de mai sus, armata americană împarte terenul montan în trei nivele de dificultate, primul fiind cel din fundul văilor şi de-a lungul principalelor căi de comunicaţie (cum ar fi pasurile/trecătorile), cel de-al doilea fiind versanţii iar ultimul fiind vârfurile montane. Cele două nivele superioare sunt foarte greu de abordat în lipsa unui antrenament şi echipament specific. După mai bine de 10 ani de luptă în Afganistan (o ţară plicticoasă, plină de pietre, bolovani, munţi şi alte asemenea), yankeii şi-au dat seama ca iarna nu-i ca vara şi că soldaţii lor au nevoie de nişte jucărele care să la ţină oasele întregi. Aşa a apărut, printre altele, trusa/kitul HAM. Denumirea vine de la High Angle Mountaineering, fiind un sistem de echipamente destinate sporirii siguranţei utilizatorului în teren accidentat.

Lăsând miştourile la o parte, orice vânător de munte sau alpinist vă va spune că există câteva lucruri în echipamentul său care sunt numai şi numai ale lui, lucruri ce nu se împrumută nici celor mai apropiaţi prieteni, lucruri de care depinde viaţa sa. Pentru că pe munte, riscurile de accidente grave sunt mult mai mari şi că orice piesă de echipament deteriorată va ceda, mai devreme sau mai târziu, cu consecinţe catastrofale de cele mai multe ori. Aşa că armata americană a dat sfoară în ţară şi Natick Soldier Center a selectat câteva piese de echipament montan comerciale, pe care le-a integrat într-un kit destinat unei grupe de 40 de soldaţi cu instruire minimă in teren montan. Deloc ciudat, majoritatea echipamentelor vin de la liderul de piaţă, producătorul francez Petzl, companie ce a condus domeniul echipamentelor specifice de la formarea sa în 1975. Pe scurt, un kit HAM conţine 40 de hamuri de alpinism, 80 de carabiniere blocante, 80 de carabiniere neblocante, 80 de anneau-uri (chingi de nylon), 40 de dispozitive de rapel, două role de cordelină, două corzi statice de 10,5 mm diametru si 50 m lungime, un dispozitiv electric de tăiat coardă şi un dispozitiv de spălat coarda.

Şi acum să le luăm pe căprării:

Hamul: Petzl Pandion. Un model de foarte bună calitate, simplu, extrem de uşor, foarte flexibil, pentru începători, dar foarte solid, perfect pentru cea fost gândit: utilizarea pentru excursii pe teren accidentat, gheţari şi trasee uşoare de alpinism.

petzl_pandion05_w500Carabiniere: 2 blocante Petzl Attache şi 2 neblocante Petzl Owall, ambele cu o rezistenţă pe axa majoră (de-a lungul carabinierei) de 2,3 tone, fabricate din duraluminiu şi cu o greutate de 80 g pe bucată. Avantajul carabinierelor pară, cum e Attache, este că permite rapelul pe nod semicabestan, fără blocator, opt de rapel sau alte dispozitive.

132284_5947_m2pet211_1

Anneau-uri: 2 bucăţi, din nylon , cu o lungime de 120 cm fiecare şi o rezistenţa la rupere de 2,2 tone.

5161Dispozitiv de rapel: Petzl Reverso 4. Dispozitiv de rapel-asigurare universal, recomandat începătorilor, extrem de simplu şi de eficient, ce nu conţine piese mecanice ce se pot defecta. O greutate de 59 de grame.

228291_7049_lToate cele de mai sus constituie echipamentul PERSONAL al soldatului, ce nu se împrumută, nu se pierde, nu se scapă din ochi. Toate jucăriile enumerate se găsesc la orice magazin de munte din România, costul total al achiziţionării ridicându-se la 600-700 lei.

La acestea se adaugă per pluton 2 corzi statice de 50 m lungime, cu o rezistenţă certificată la rupere de 3,1 tone şi o rolă de cordelină pentru noduri de asigurare Prusik şi utilizări auxiliare.

Pornind de la succesul acestui kit, compania Petzl, în colaborare cu alte firme din domeniu (BlueWater Ropes, Yates Gear, Arc’teryx) a dezvoltat kiturile ACT (assault climbers team) destinat căţărătorilor avansaţi şi kitul SOS (Special Operations System) destinat accesului şi salvării în teren dificil.

Ca supliment, un ham improvizat din coardă, nerecomandat decât în caz de extremă urgenţă:

1001 de nopţi

aWadi Hadramawt, Yemen

Şterse uleiul de pe jojă cu degetele şi o băgă din nou în locaş. Frecă degetele unul de celălalt, încercând să verifice uzura. Uleiul era proaspăt, de un cafeniu închis şi se simţea curat. Fusese schimbat de curând. Totul era în perfectă ordine de funcţionare. Trânti capota motorului şi oftă. Privi văpaia purpurie ce se stingea uşor spre vest. Încă o noapte în deşert. Aceleaşi feţe, aceleaşi arme, aceleaşi maşini, acelaşi gust amar-acru de adrenalină în gură după fiecare acţiune. Pentru a nu se ştie câta oară, se întrebă de ce dracu’ nu se potolea, să se împace cu nevasta şi să se întoarcă la casa lui. Privi în jur. Aceleaşi feţe. Cum dracu’ să-i lase baltă?

DeeJay verifica conectorul la antena staţiei, Bela îşi demontase PSL-ul şi îl curăţa, după ce făcuse acelaşi lucru cu puşca iraniană de calibrul .50. Honvedul era căţărat pe o grămadă de pietre lângă sangar-ul în care făcuseră popas, stând de pază, iar şeful era, ca de obicei, cu laptopul în braţe, căutând pe hărţi cine ştie ce. Zâmbi amar. Dementul original, care făcuse toată şatra s-o ia razna. George Andronescu, rezervist voluntar, 42 de ani, absolvent al şcolii de ofiţeri în rezervă. Era ciudat ca un căpitan să conducă o patrulă de infiltrare cu rază lungă, dar Bărbosu’ nu era un căpitan obişnuit. Era Bărbosu’. Primul care intră, ultimul care iese.

– Ce-i Dumbravă, te-a pocnit gânditu’? îl întrebă zâmbind DeeJay. Hai să încropim ceva de mâncare, că mi s-a tăiat de MRE-urile alea nenorocite…

– Ce conserve am luat la noi? Sper că e ceva fasole, să-mi aducă aminte de acasă, spuse el. Şefu’ haleşte cu noi sau îl aşteaptă pe Honved să iasă din gardă?

– Cred că haleşte cu noi, spuse Deejay. Văd că face un efort intelectual masiv, asta produce foame, cel puţin la mine…

– Te-am auzit, Trompetă, se auzi vocea Bărbosului. Fasole să fie, toate conservele din cutia neagră. Sunt cam trei de fiecare, mâine mergem cu geamurile deschise!

– Hai şefu’, noi suntem nişte politicoşi, zise DeeJay. N-o să omorâm flora şi fauna decât pe rază de 10 kilometri în jur. Şi honvedu’ o să fie servant la mitralieră, deci va sta în benă…

– Ţi-e frică, ai? rânji Dumbravă.

– Nu’ş ce dracu’ i-a putrezit ăluia în maţe, de le scoate aşa puturoase, replică Bela, asamblând PSL-ul. Da’ nici cu tine nu mi-e ruşine…

– Scoateţi ceaunul şi puneţi mâncarea pe foc, vorbăreţilor! Dumbravă, cum e maşina?

– În perfectă stare de funcţionare, şefule. Nu ştiam că avem pile la parcul tehnic al germanezilor, spuse mecanicul găştii.

Bela mai puse câteva vreascuri pe foc. Flăcările crescură vesele şi începură să lingă fundul ceaunului în care transmisionistul goli cele cinsprezece conserve. Era prima şi singura masă caldă a zilei, pe care puteau s-o mănânce relaxaţi.

– Honved!, strigă căpitanul, se vede ceva?

– Nimic, şefule. Mai mort decât o hoaşcă de 90 de ani la plimbare cu dricu’, se auzi răspunsul.

– Bine, hai încoace să mâncăm. Ce pâine avem?

– Conserve de-alea cu pâine de secară nemţească, spuse Bela. Nu mă încântă prea tare…

– Taci băi că-s bune, spuse Bărbosu’. Acu’ vreo trei ani am halit una din 1988, nici nu ştii cum a intrat…

– 1988? Faci mişto de noi?

– Nu, o primisem pentru colecţie de la un amic paramedic din Bavaria. Am rămas fără pâine şi mi-era lene să ma duc până la colţ la magazin, aşa c-am băgat desfăcătorul în ea. Avea un gust de parcă era unsă cu suc de roşii, a făcut echipă bună c-o omletă de vreo opt ouă, dacă-mi aduc bine aminte.

– Te ţine pateu’, spuse honvedul. Opt ouă mănânc într-o săptămână…

– Pateu’ meu e ok, puştiule. N-am dat prea tare în el, nici cu potol, nici cu alcoale. Am avut grijă de părţile componente şi ele m-au răsplătit. Sunt în perfectă stare de funcţionare, vorba şoferului nostru. Doar neuronu’ face pe nebunu’, da’ văd că asta e generală în şatra noastră… Gata haleu’?

– Gata şefule, daţi blidele la băiatu’, spuse DeeJay. Bîstro, bîstro, idi siuda! maimuţări el pe locotenentul rus cu care împărţeau garajul.

– Da’ noi muzică n-avem? întrebă honvedul după ce terminară de mâncat. Stăm aşa ca huhurezii?

– Dacă apar arabii, ce facem? spuse Dumbravă. Îi invităm la un ceai dansant?

– Nu-i o idee rea, răspunse Bărbosu’. Să căutăm ceva potrivit cu atmosfera… Ia puneţi voi de un ceai…

Din boxele L200-ului se auzi o melodie lentă, iar cei cinci membri ai patrulei se strânseră în jurul focului pentru a se apăra de frigul nopţii. Transmisionistul mai puse pe foc câteva lemne iar honvedul turnă ceaiul în cănile de tablă. Priviră toţi cerul plin de stele, gânditori.

– Şefule, întrebă Dumbravă, aşa era şi în timpurile vechi? Linişte, câţiva oameni în jurul unui foc privind stelele?

– Acum înţelegi de ce avea succes Şeherezada şi cele o mie şi una de nopţi? Noi trăim într-o poveste acum, puştiule. După toate mizeriile prin care am trecut, suntem toţi, aici, împreună. Şi-acu’ gata cu gânditu’, iau primul planton, la somn cu voi!…

 

 

Jucărele: PSL 2.0

.PSLDragii moşului, cu scuzele de rigoare pentru chiulul prelungit (chiul folositor, din moment ce sunt integralist si mi-am asigurat  bursa de merit şi la anu’) vom aduce astăzi în discuţie posibilele îmbunătăţiri ce se pot aduce răngii mele preferate, pentru a o înscrie în toleranţele acceptate de noile trend-uri de ducere a războiului în ziua de azi.

Ca să ne lămurim din start, US Army a dat sfoară în ţară că înlocuieşte nou intrata în dotare M110 SemiAutomatic Sniper rifle System (SASS) cu o armă asemănătoare (adică tot derivată din AR-10/M16) mai uşoară şi mai scurtă. Experienţa vine după lecţiile trase de pifanii americani prin zone ca Irak, unde majoritatea cotonogelilor au loc în zone urbane, definite prin o densitate mare de ţinte, ceea ce necesită foc rapid/semiautomat, distanţe medii de tragere (300-600 m) şi dimensiuni cât mai compacte, pentru uşurinţa în folosire prin locuri strâmte. Drept pentru care, câştigătorul fără drept de apel este modelul Heckler & Koch G28E (E de la Export), o versiune a sculişoarei de dedesubt, foarte apreciată de armata cangureză sub numele de HK417.

HK G28

HK G28

Caracterisiticile tehnice ale noii răngi de întreptat freza de la distanţă sunt o lungime de 998 mm, cu o ţeavă de 419 mm (16,5 inci) cu o greutate de 5,19 kg în configuraţia aleasă cu încărcător de 20 de cartuşe şi o lunetă Schmidt & Bender PMII 1-8×24. În configuraţia actuală, PSL-ul are o lungime a ţevii de 620 mm, o lungime totală de 1150 mm, o greutate de 4,31 kg cu încărcător şi lunetă (deci cu aproape 1 kg mai uşor decât „standardul”) şi o lunetă IOR de tip LPS2, 4×24 mm. Drept urmare, vom încerca să updatăm PSL-ul nostru cât mai aproape de aceste specificaţii. AK337Privind imaginea de mai sus, rodul imaginaţiei unui grafician american de jocuri pe calculator, putem analiza o configuraţie foarte practică pentru PSL-ul nostru, cu cât mai puţine modificări posibile. Deci, pe căprării:

Prima şi cea mai mare modificare ar fi ţeava, redusă la 419 mm, plecând de la actuala lungime de 620 mm. Scurtarea ţevii cu 20 cm ar permite, în opinia mea, uşurarea armei sau, dacă nu, un profil al ţevii mai gros, eventual cu caneluri longitudinale (aşa zisa fluted barrell), caneluri ce aduc un plus de rigiditate, o suprafaţă mai mare de răcire şi, eventual, o greutate mai redusă. Un pas al ghinturilor de 1:10 sau 1:11 inci (o rotire a glonţului în 254 mm sau 280 mm) ar permite stabilizarea optimă a muniţiei comerciale ce foloseşte gloanţe mai grele decât tipul obişnuit de 148/155 grains (9,7 grame), oferta actuală a poporului prieten ceh (prin producătorul Sellier & Bellot) fiind dublă, un glonţ de tip HPBT (hollow point boat tail) de 174 gr (11,3 grame) şi un FMJ (full metal jacket) de 180 gr (11,7 grame). Gloanţele mai grele au, în general, o energie cinetică mai mare şi o rezistenţă sporită la deriva de vânt lateral. Suplimentar, o ţeavă scurtă şi rigidă ar permite instalarea uşoară a unui amortizor de sunet, accesoriu din ce în ce mai folosit în luptele din actualele zone de conflict, cu un efect extrem de benefic asupra şanselor de supravieţuire a utilizatorului.

Fluted barrell

Fluted barrell

A doua, furniturile (ulucul ţevii şi patul din lemn), se pot înlocui printr-un set fabricat din polimer/plastic termorezistent, având şine de tip Picatinny ce vor permite fixarea diverselor lasere de ochire, lanterne tactice şi alte asemenea, eventual cu locaş pentru o vergea de curăţare detaşabilă din 2-3 segmente. Ţeava mai rigidă ar putea permite, teoretic, instalarea unui bipod, separat sau integrat în ulucul inferior după modelul HK G3. Mânerul pistol poate fi un Magpul MOE, cu spaţiu de depozitare în care se pot depozita un kit de curăţare ca “tubuleţul” standard şi un bidonaş conform de ulei (folosibile cu vergeaua amintită mai sus) sau un micro kit Otis. Patul pliabil şi ajustabil va mări confortul utilizatorul, permiţând o purtare facilă a armei, manevrarea lejeră în spaţii înguste (interiorul transportoarelor blindate, alei, spaţii dintre clădiri, etc.).

Bipod G3

Bipod G3

Ak Grip by Magpul

Ak Grip by Magpul

A treia şi ultima, luneta de tip LPS 2 poate fi înlocuită cu un model de tip IOR 1,5-8×26, asemănătoare cu cea instalată pe modelul americano-germanez. Având reticulul în primul plan focal, acesta se măreşte sau se micşorează în funcţie de magnificaţia lunetei (factorul de mărire), fiind proporţională cu aceasta şi permiţând o vizibilitate excelentă, ca şi o ajustare uşoară a traiectoriei. Sistemul lateral de montare şi aparatele mecanice de ochire vor fi păstrate, eventual modificate (cătare şi, eventual, înălţător pliabile), montura laterală permiţând, în cazul unei lunete inutilizabile, folosirea sistemul secundar mecanic. Reticulul permite ajustarea tirului fără a folosi şuruburile de reglaj, prin simpla folosire a gradaţiilor şi a unui tabel precalculat, aşa numitul „DOPE card” (DOPE – „data obtained from previous engagements”). Un sistem de fixare a unui aparat de vedere pe timp de noapte mono-ocular, de tip AN/PVS14, larg folosit, va permite lupta pe timp de noapte, precum şi folosirea autonomă a NVD-ului.

IOR 1.5-8x26

IOR 1.5-8×26

Reticul IOR 1.5-8x26

Reticul IOR 1.5-8×26

AN/PVS14

AN/PVS14

Concluzia: cu costuri destul de rezonabile, o armă de precizie eficientă poate fi adusă la zi, devenind o prezenţă extrem de letală pe orice câmp de bătălie.

Loadout: scout/tracker

SweeperDragii moșului, azi vom discuta despre ce se poarta prin buzunare si nu numai când unul din membri Hoardei o ia la picior, urmărind ceva elemente burgheze și destabilizatoare. Cum ziceam si altă dată, una e să fii capră de munte și alta să fii măgar de tracțiune.

Deci, continuând ceea ce discutam mai devreme, astăzi vom discuta despre ce cară un cercetaș cititor de urme pe el ca echipament cât de cât standard. Pentru cine nu știe ce-i ăla un cititor de urme, v-am lămurit aici, nu mai repet. Cercetașul, prin definiție, va trage cu ochiul la rufele murdare ale vecinilor rușinoși, ce vor căuta să-l împiedice. Pentru a îndeplini misiunile încredințate, va trebui să aibe un minim de echipament. Cerințele pentru echipament sunt greutatea redusă, confortul și durabilitatea. Greutatea redusă va duce la un consum redus de energie, o viteză sporită și la menținerea unei vigilențe sporite, produsă de faptul că oboseala se instalează mult mai greu.

Pe căprării:

1. Arma principală: așa cum se vede în poză, preferatul meu e un AK. Motive: oriunde pe această planetă sunt 90% șanse să mă împiedic de unul, de la care să iau muniție (cu tot cu încărcător), și, eventual, piese de schimb.

0905200914b2. Armă secundară: un pistol, preferabil un compact de 9x19mm (Glock 19, SIG P229 / 2022 / M11A1, etc.) sau .45 (HK45CT) cu amortizor de zgomot, eficient în eliminarea santinelelor și a câinilor de pază.

Glock 19hk45ct10O mențiune se impune, Brugget & Thomet VP9 (Veterinary Pistol, 9×19), demn urmaș al Welrod-ului britanic din al doilea Război Mondial.

BT VP93. Portîncărcătorul: un model updatat după cele chinezești folosite în războiul din Vietnam, Lifchik model 2, în care stau 3 încărcătoare pline (poate căra 6), 2-3 grenade explozive, o grenadă fumigenă, un bandaj compresiv, ce ține loc și de garou, două facle de semnalizare / fumigene…

Lifchik4. Cuțit: clasica baionetă de AK mi se pare extrem de potrivită, indiferent de nevoia de tăiat pâine, conserve, lemn sau oameni. Pentru fițoși, ce le permite imaginația (și buzunarul). Baionetă AK

5. Echipament auxiliar: un Camelbak cu 3 litri de apă în spate, un shemagh (batic arăbesc) ce poate fi folosit de la a păstra capul ferit de razele soarelui până la sacoşă, garou sau bandaj, un kit de supravieţuire în buzunar, hartă şi busolă, eventual un aparat GPS. Hrana poate să lipsească (personal n-am nici o problemă în a posti 2-3 zile, cât timp am apă) sau poate fi compusă din biscuiţi, carne uscată sau fructe uscate.

Greutatea cărată de cercetaşul nostru se învârte îm jurul a 12-13 kg, o valoare rezonabilă pentru orice persoană sărită de 14 ani, nesedentară.